Lula (și Luleața)

Nu am vreun cuvânt anume de care să îmi aduc aminte că ar fi fost special și obscur ori revelatoriu în legatura mea cu maman în copilărie. Nu am avut cuvinte-cheie de taină sau nu îmi aduc eu nicicum aminte. Dar întotdeauna am chicotit la felul în care numele lui maman era diminutivizat și alintat, fie de tata, fie de surorile lui maman. Una din surorile ei – Violeta (Ieta, marcată de o debilitate mentală) – îi stâlcise numele (neputând să îl pronunțe corect), iar această stâlcire primise, de fapt, alura unui alint special și a unui construct jucăuș, chiar dacă el nu fusese intenționat la începuturi. Aurora era (este) numele oficial al lui maman, dar i se spunea, în intimitate și familie, Lula și Luleața. Pentru mine, numele acestea două de alint, au devenit aproape magice și inițiatoare mai ales după ce maman a pierit. Căci fetița din ea continua să trăiască prin aceste două alinturi care conțineau tocmai latura ei statornic ludică, voioasă, sprințară. Într-un anumit fel, imaginea lui maman la senectute (bolnavă) s-a topit parțial, ca să iasă la suprafață această fetiță numită Lula și Luleața, această vietate ultravie, nespus de jucăușă și hâtră! Și nu era vorba doar de o fetiță, ci și de o femeie matură la fel de jucăușă, plină de voioșie și de bucurie de viață, ca și fetița care a fost ea și care am fost și eu, moștenindu-i veselia și plăcerea jocului. Numele ei de alint (surorile îi spuneau mai ales Lula, tata era cel care îi spunea mai degrabă Luleața) s-au preschimbat pentru mine în niște talismane, în niște obiecte lingvistice răsfățătoare, întrucât o întrupau în continuare pe maman, o înveșmântau copilărește, o făceau sonoră într-un chip ghiduș, chiar și atunci când ea nu mai era în carne și oase lângă mine. Pieirea ei era compensată de această identitate onomastică ștrengărească. Cele două nume de alint derivate din numele ei real o făceau poznașă și hazlie, iar latura aceasta mucalită de odinioară ajungea până la mine, acum și aici, după pieirea lui maman, într-un fel inițiatic. Așa încât, dacă nu am avut cuvinte de taină în copilărie, am făcut din chiar alinturile onomastice ale lui maman astfel de cuvinte, după ce ea nu a mai fost. Nu a fost un proces psihic sau o metodă intenționată, ci pur și simplu aceasta investire onomastică și convertire au venit de la sine, ca o formă de normalitate și de comuniune între cei vii și cei pieriți. Ne conținem unii pe alții în varii marsupii care ies la suprafață, într-un fel tainic. Uneori suprafețele care ies din adâncuri și care se ivesc sunt onomastice și poznașe și ne fac să fim norocoși că avem șansa să le înțelegem și să ne bucurăm de ele. Lula și Luleața erau o singură fetiță și o singură femeie, chiar maman a mea, nepierită, neîmbătrânită, sprințară ca îngerii atipici și poznașă ca protectorii care nu pot fi prinși în insectar, întrucât nu seamănă cu nimic de pe această lume.