Invitată de Simona Popescu, am scris un poem post-suprarealist pentru experimentul interarte numit In. Fuzion = Buziaș 200, care tocmai a apărut la Timișoara, tipărit într-un volum elegant (coordonat de Sofia Ovejan și Asociația Culturală Montage). M-am aflat într-o companie intergeneraționistă alături de Nora Iuga, Matei Vișniec, Robert Șerban, Iulian Bocai, Andrei Ruse, Marin Malaicu-Hondrari, Marcel Tolcea, Simona Popescu, Robert Gabriel Elekes, Șerban Foarță, plus 14 artiști plastici.
PANGOLIN
M-am gândit uneori cum ar fi un vapor răsturnat,
zărit pe dedesubt, pe uscat,
cu toată lemnăria lui ca o biserică gotică,
cu disciplina de colegiu a bârnelor, cu făclii ori scintilații,
cu bule de lumină care nu se sparg dacă le împungi cu degetul,
de parcă ai trăi într-o cabină de probă.
Un somnambul umblă în podul casei,
asta e amintirea pe care o avem cu toții când nu putem adormi.
Somnambulul e un pangolin,
deși platoșa alungită nu i se zărește.
Pășește pe fundul unui vapor răsturnat
cu eleganța unui marchiz exilat,
un desperado fără ochean sau lentile de contact,
baloanele de săpun de la picioarele lui
sunt un explozibil de pe planeta Saturn.
Desigur acest pangolin rătăcitor poate a fost zărit cândva de Gellu Naum,
pe vremea când pohetul locuia în vapoare, corăbii, pirogi răsturnate,
pe care scria marca de fabricație ȘAIZUB.
Dacă l-aș scotoci de aproape pe omul-pangolin-pelegrin
m-aș înfrica de armurile lui și de toate paravanele
pe care le duce-n spinare,
dar de departe, călcând pe bârne, el se vede
ca un atom frumos, ca un faimos electron în surghiun,
el e bosonul Higgs care încă își caută visul primar,
cu ierbivore sfinte pe-o pajiște cosmică
în care războaiele sunt niște noțiuni dispărute,
căzute prin buzunarele rupte ale pantalonilor de iarnă.
E vară acum și domnul Pangolin ar vrea
să înființeze o țesătorie care să-i vindece pe lunatici.
Îl privesc de departe ca pe un înger-custode
ce trebuie să aibă grijă chiar de el însuși
și îi scriu un răvaș înfipt într-un borcan cu marmeladă:
Păzește-te, domnule Pangolin,
păzește ce ai de păzit și fă rai din ce ai!
(o frază pe care Dan Stanciu ne-a șoptit-o tuturor în grădina lui Naum,
în vreme ce bolboroseam cu alți poheți un mic „cadavru delicios”).
Dar eu mă gândesc acum la acest teritoriu semi-inventat numit ȘAIZUB,
la zodia de care aparține fiecare literă cusută pe platoșa domnului Pangolin,
un ins solitar, nu-i așa?
care vrea să atingă văzduhul apropiat cu o umbrelă
sau cu un baston de sticlă
(am avut un astfel de baston de epocă, dar Erji l-a spart din greșeală,
pe când căuta cuiburi pitite de paianjen).
În zona de jos a picioarelor domnului Pangolin,
cineva a scris o altă scriptură care începe așa cum încep lucrurile întotdeauna:
XYZ, rocada între litere o poate face și un nou-născut,
la urma urmei fiecare din noi ne numim XYZ,
am trăit în XYZ, am murit în XYZ și poate vom învia
sau chiar am înviat în XYZ.
Păsări vagi într-o acuarelă traversează o singură punte purpurie.
Și eu am folosit cândva cuvântul pangolin într-o carte de joacă,
mi-a zis prietena mea (de la maturitate spre bătrânețe) Simona Popescu.
Florin Balotescu știa și el de vrednica jivină cu platoșa sa minunată,
de unde se vede că poheții cunosc cele mai multe sălbăticiuni
înrudite cu tapirii și ornitorincii.
Dar să mă întorc acum la ȘAIZUB.
Un teritoriu misterios unde Nora Iuga a alunecat în iarbă,
vrăjită de un meci nocturn de fotbal,
o zonă unde porumbeii sunt portocalii,
o regiune unde amiaza are miros de prăjitură de casă,
un estuar al castanilor care favorizează halucinația off line,
o tranziție între granițele clandestine
pe care nu oricine vrea să le recunoască.
Pangolin, parola mea de ieșire din lumea ireală și interzisă,
iată, m-am întors acum printre muritori și obiecte concrete,
lângă containerul diurn.
Dar, oare, e mai adevărat astfel?
NON.
Mesmeea Cuttita's Blog 