Archive for Mai 2010

Tiffaniada mea din 2010

Mai 31, 2010

Maratonul meu de anul acesta, la Tiff (căruia îi spun Tiffaniada, în cinstea rochiilor lui Audrey Hepburn care mi-au căzut cu tronc de multă vreme deja, a se vedea mostre în Breakfast at Tiffany), scotocește prin următoarele filme (acasă nu am uitat de aproape integrala Ingmar Bergman, dar fac relativă pauză cât ține Tiff-ul): 1. Ellie Parker, 2. Imaculata concepție a peștișorului albastru, 3. Până la capătul lumii, 4. Povești din Kars, 5. Păpușa gonflabilă, 6. Amer, 7. La mare, 8. Am omorât-o pe mama, 9. Canin, 10. Nimfa, 11. Road Movie, 12. Cold Souls. Am văzut deja Mother (excelent film) și regret că nu am văzut Café Noir (un palimpsest din Dostoievski și Goethe, pare-se), care tocmai rulează acum când postez eu pe blog (l-am ratat din pricini obiective). Unele filme vor fi dimineața, altele de la miezul nopții, așa că mă așteaptă zile bogate și grele, în care somnul va fi sublimat sau preschimbat în altceva! În total 13 filme, număr cu tâlc. Nu o să citesc mai nimic în săptămâna aceasta, dar o să scriu cu certitudine niscaiva ciudățenii, generate de starea de nesomn și imagini în șuvoi. Nu am uitat de Julian Barnes, dar serialul despre spusele lui va dura destul, așa că nu-i nicio grabă. Îmi displace reclama de anul acesta a Tiff-ului (ca și aceea de anul trecut), grobiană și infantilă în același timp, dar cum Tiffaniada este voluptatea mea de început de vară și semi-vacanță, passons, passons! Este, oricum, cel mai grozav lucru care se petrece în Clujeusis, de câțiva ani încoace, la care eu mustacesc voioasă și cinefilă prin toți porii.

Angelus, TIFF & altele

Mai 28, 2010

Întrerup câteva zile serialul anti-chimbalic, întrucât va fi oarecare vânzoleală pre aici. Mâine, 29 mai (pe la ora pranzului), lansez la Sibiu, în Piața Mică, romanul Angelus. Începutul romanului se găsește deja postat pe site-ul Humanitas, așa că nu îl mai afișez și eu aici. Apoi  revin în Clusium unde a început TIFF-ul (deja în seara asta mă duc la două filme). În total sunt 350 de filme venite aici, mai noi și mai vechi, la vreo zece-cincisprezece o să mă duc și eu, trebuie să le aleg pe îndelete. Apoi îmi vin amici din tot soiul de colțuri ale lumii, așa că voi sta la taclale între filme pe terasa de la Obeliscul Împăratului, unde îmi tihnește mie. Dar nu l-am pierdut din vizor pe Julian Barnes, voi reveni la el după ce ma satur de movies și taclale. Am predat și cartea Biblioteca Stranie la editură, în total au rămas 55 de romane bizare pe lista mea. Iar în 12 iunie lansez Angelus la București, la Târgul de carte (dar habar nu am la ce oră). Cam atât deocamdată. O să mă întorc la discursul despre iubire/dragoste/amor în vreo 100 de ore.

P. S.

Între timp am aflat ca lansarea angeloidă de la București va fi la ora 17.00, în 12 iunie, sâmbătă. La Cluj voi lansa cartea doar în a doua jumătate a lunii octombrie, fiindcă este prea vară acum deja.

anti-chimbal (5)

Mai 26, 2010

Am revăzut Rușinea de Bergman: cuplul corupt, decăzut și în cele din urmă mort. Nu cred că filmul acesta se potrivește cu analiza spuselor lui Julian Barnes mai departe, însă nu am încotro.

Hotărât lucru, trebuie să păstrăm aceste cuvinte într-o casetă protejată de o vitrină. Iar când le scoatem, e nevoie să umblăm cu grijă la ele. Bărbații le spun te iubesc femeilor ca să le convingă să meargă la pat cu ei; femeile le spun te iubesc bărbaților ca să-i facă să se însoare cu ele; și unii, și alții spun te iubesc ca să țină la respect teama, ca să se încredințeze de consistența faptei prin cuvânt, ca să se asigure că acea condiție promisă e respectată întru totul și ca să se amăgească spunându-și că încă nu s-a risipit. E cazul să ne ferim de așa ceva. Te iubesc n-ar trebui să iasă în lume, să devină o monedă de schimb, un negoț sau o modalitate de a obține profituri. Iar dacă le vom da voie, exact asta vor face. E preferabil să păstrezi această formulă docilă ca s-o șoptești cuibărit lângă o ceafă de pe care părul imaginar tocmai a fost dat în lături.

Nu formula demonetizată pusă în evidență de Barnes este cea care atrage atenția în fragmentul de mai sus, ci faptul că o astfel de formulă ține la respect TEAMA, după cum precizează autorul. Care teamă, ce fel de teamă? Teama de a spune te iubesc? Sau, și mai grav, teama de a iubi? Sau, dimpotrivă, teama de a nu iubi, chiar dacă rostești te iubesc? Sau teama că te iubesc nu înseamnă nimic, ci este doar o formulă ca oricare alta? O parolă lingvistică. Un clișeu. Or, crede Barnes, noi suntem cei care facem ca te iubesc să se clișeizeze, întrucât utilizăm parola cu pricina nu în sens absolut, ci în funcție de context, condiționat și condiționând. Permisivitatea umană este cea care îngăduie clișeizarea lui te iubesc. Formula este docilă, obedientă; ca ea să devină neascultătoare s-ar cuveni să fie rostită în taină, în șoaptă (nu în gura mare), pentru și lângă cineva care este real, dar și imaginar. Probabil că aici, în acest imaginar este provocarea cu tâlc din sugestia lui Julian Barnes. Le spunem te iubesc celor reali, dar de fapt ne referim la cei imaginari? Pot deveni cei reali imaginari, fiind și una, și alta în același timp?

anti-chimbal (4)

Mai 24, 2010

Ieri am revăzut Sarabanda lui Bergman, continuarea la Scene dintr-o căsătorie, dar după treizeci de ani. Filmul merită măcar pentru a asista la prestația a doi actori care s-au lăsat migăliți și scotociți de Bergman din tinerețe până la bătrânețe. Dar acum să mă întorc la Julian Barnes propovăduitorul :

Îmi imaginez o conspirație fonetică a limbilor pământului. Acestea se întrunesc și decid că formula trebuie să sune de fiecare dată ca un lucru ce se cere câștigat, la care se cuvine să năzuiești, pe care se cade să-l binemeriți. Ich liebe dich: o șoaptă nocturnă târzie, filtrată prin fum de țigară, unde subiectul și complementul rimează. Je t’aime: o procedură diferită, în care scăpăm de la bun început de subiect și de complement, în așa fel încât prelunga vocală adoratoare să poată fi savurată pe deplin. (Și gramatica este una de tip asigurator: dată fiind prezența complementului în poziția a doua, e exclusă posibilitatea ca persoana iubită să devină brusc altcineva.) Ia tebia liubliu: și aici complementul ocupă un loc doi consolator, dar de data asta – în pofida rimei dintre subiect și complement – se subînțeleg greutăți și obstacole ce se cer surmontate. Ti amo: poate că sună cam prea apropiat de un aperitiv, dar excelează în planul convingerii structurale, din moment ce subiectul și predicatul, făptuitorul și ceea ce se făptuiește, se regăsesc în același cuvânt. Iertați-mi abordarea diletantistă. Îmi va face plăcere să încredințez proiectul unei fundații filantropice dedicate lărgirii cunoașterii omenești. Fie ca membrii ei să însărcineze o echipă de cercetători să examineze formula amintită în toate limbile lumii, să vadă ce variațiuni înregistrează, să descopere ce semnifică sunetele fiecăreia în conștiința auditoriului și să afle dacă măsura fericirii se schimbă în funcție de bogăția rostirii. O întrebare din public: mai există triburi din al căror vocabular lipsesc cuvintele te iubesc? Sau au dispărut cu desăvârșire?

Este fragmentul citat la care nu voi polemiza cu Julian Barnes, întrucât sunt de acord cu maliția lui deconstructivă, cu ironia lui spumoasă, cu pastișa lui mucalită. Aserțiunile lui sunt inteligente. O singură obiecție am: de ce uită autorul să menționeze în micul său dicționar explicativ tocmai limba spaniolă, unde dulceața formulei te iubesc (te quiero) este fățișă și are darul de a conține sonoritatea moale (ce-i drept a) pasiunii? Poate că Barnes uită intenționat, poate că este doar o scăpare! Că e scăpare mă îndoiesc, așa încât mai degrabă autorul nu menționează acest te quiero întrucât nu îi convine, fiindcă nu știe ce să ironizeze lingvistic-explicativ în acest caz, limba cu pricina (spaniola) neîngăduindu-i o maliție focusată. Te quiero sparge, astfel, mica blamare gramaticală demonstrată de autor pentru variantele în engleză, germană, franceză, rusă, italiană.

Cea mai incitantă problemă ridicată de Barnes este, însă, la finalul fragmentului citat. Ar fi preferabil să existe limbi în care cuvintele te iubesc să nu existe? Ce anume ar soluționa un asemenea lucru? În primul rând ar tranșa inadecvările lexicale, ezitările, poticnirile semiotice etc. Apoi ar afirma primordialitatea stării de iubire/dragoste față de formula uzuală lingvistic. Iar lucrul acesta ar fi ca o întoarcere la origini. Dar, oare, mai vrem să ne întoarcem la origini, la dinainte de cuvinte? Nu știu dacă dorim neapărat acest lucru, dar cu siguranță nu mai putem: deja funcționăm decisiv prin cuvinte, iar obișnuința aceasta nu mai poate fi alungată nicicum.

anti-chimbal (3)

Mai 22, 2010

Ieri am revăzut Tăcerea lui Bergman. O disecție cu spasmofilie sufletească, potrivită pentru amatorii de stări tensionate, nesoluționate altfel decât prin agonie și moarte. Dar să revin la Julian Barnes și să-l apuc de coarnele spuselor sale. Propovăduiește J. B. :

Te iubesc. De la bun început, ar fi bine să plasăm aceste cuvinte pe un raft situat ceva mai sus, într-o casetă protejată de o vitrină pe care să trebuiască s-o spargem cu cotul, eventual într-o bancă. N-ar trebui să le lăsăm prin casă ca pe un flacon de vitamina C. Dacă aceste cuvinte ne sunt prea la îndemână, ajungem să le folosim fără să mai stăm pe gânduri; nu suntem în stare să rezistăm tentației. Mă rog, zicem c-o să fim, dar nu e adevărat. O să ne-mbătăm, o să rămânem singuri sau – cel mai probabil – o să începem să nutrim speranțe și gata, o să ne pomenim că manevrăm cuvintele acelea până la uzură și saturație. Credem că s-ar putea să ne fi îndrăgostit și probăm cuvintele ca să vedem dacă sunt cele adecvate? Dar cum putem ști ce credem înainte de-a auzi ce avem de spus? Hai să fim serioși, nu ține. E vorba de cuvinte mari, fundamentale; trebuie să fim siguri că le merităm. Mai ascultați-le încă o dată: I love you. Subiect, predicat, complement: așa arată propoziția simplă, neclintită. Subiectul e un cuvânt scurt, care implică autoeclipsarea celui ce iubește. Predicatul este lung, însă neechivoc – un moment demonstrativ în care limba pleacă liniștită din cerul gurii pentru a da drumul vocalei. Complementul, ca și subiectul, nu are consoane și se rostește printr-o țuguiere a buzelor ce te trimite cu gândul la un sărut. I love you. Cât de serios sună. Cât de echilibrat și încărcat de sensuri.

Încep cu sfârșitul: nu mi se pare că sună încărcat de sensuri, ci doar echilibrat și pașnic. Nu percep deloc pasiunea sau vreun simțământ de tulburare în spusele cu pricina. Parcă ar fi o parolă de intrare la interfonul caselor care se respectă. Sau cifrul de la seiful din casă, unde se țin banii și bijuteriile. Bine ar fi să existe și un revolver de buzunar pe acolo, ca să fie mai interesant seiful cu pricina. Barnes crede că ar trebui să merităm respectivele cuvinte. De ce să le merităm? Oare nu ele ne merită pe noi pur și simplu ca făpturi umane, fiindcă suntem așa ceva? Nu este în datul omenesc să ai parte de și să poți rosti astfel de cuvinte, nu ca pe ceva ieșit din comun, ci ca pe ceva tihnit, seren, adecvat? Ele sună serios și grav, dar este o gravitate comună deja, uzuală, cotidiană (ca pâinea, apa, aerul). Și face parte din normalitatea noastră. Să spui te iubesc este de bun simț, la urma urmei. De ce ar trebui să scormonim ca să găsim un sens suprem? Doar nu suntem mistici. Acesta este comentariul meu pe text. Exclusiv un comentariu. Ceea ce cred eu de fapt poate că este cu totul altceva!

anti-chimbal (2)

Mai 20, 2010

Ieri am revăzut Scene dintr-o căsătorie: viespoiul Bergman știe să înghiontească mintea chiar și atunci când ea nu vrea nicicum să fie înghiontită. Ingmar Bergman scotocește prin toate cotloanele femeii și bărbatului, până nu mai lasă nimic din simțămintele și gândurile lor, totul este trecut prin sită, strecurat, cântărit, arătat cu degetul. Dar să trec la Julian Barnes care propovăduiește astfel, citând un poet uitat: Căci doar iubirea va rămâne după noi (…). Versul ne surprinde, întrucât până la el poetul fusese branșat pe rostirea unei sumedenii de nemulțumiri și dezamăgiri. Suntem gata să ne lăsăm înveseliți. Dar mai întâi s-ar cuveni să mustăcim ca orice prozator care se respectă și să ne îndoim de acest arabesc poetic: Așa să fie? Oare chiar ne va supraviețui dragostea? Ar fi frumos să credem așa ceva. Ar fi reconfortant dacă dragostea ar fi o sursă de energie care ar continua să lumineze și după moartea noastră. Pe ecranele primelor tipuri de televizoare rămânea un punct în mijloc după ce le închideai, iar nucleul acela de lumină se micșora treptat, de la dimensiunea unui gulden la un fir abia vizibil. Când eram mic asistam la acest proces seară de seară, animat de dorința nelămurită de a-l opri în loc (și văzându-l, cu o melancolie adolescentină, ca pe însuși centrul vieții omenești dispărând inexorabil într-un univers negru ca smoala). Tot așa trebuie să licărească și dragostea câtăva vreme după ce a fost stinsă? Eu, unul, nu-mi dau seama. Când supraviețuitorul unei perechi care s-a iubit moare, nici dragostea nu mai rezistă. Foarte tranșant decis lucrurile stau astfel: după moarte, dragostea nu mai rezistă, nu mai poate fi energie (nici lumină și nici întuneric, nici clarobscur), fiindcă nu mai are cum să fie. Cine spune și crede că dragostea supraviețuiește după moarte se înșeală. De fapt, Barnes neagă tocmai componenta de supraviețuire în general, ceea ce este mai grav. Sufletul depinde de carne și nu invers. Carnea depinde doar de carne. În schimb sufletul nu poate depinde doar de suflet. Putem să-i spunem și inimă, deși inima în sensul ei relativ exact este altceva. Când spui inimă, spui simțământ și pasiune. Când spui suflet, nu te referi neapărat la simțire, chiar dacă pasiunea într-un sens mai general nu este exclusă (doar se vorbește despre pasiunea … sufletului). Mi s-a părut ingenioasă comparația dispariției dragostei (prin moartea unuia din partenerii cuplului) cu ultima luminiță care licărește în televizor. Barnes exclude dragostea supraviețuitoare printr-o singură făptură, întrucât o concepe exclusiv prin doi. Lucrul acesta nu este foarte corect și nici provocator. Întrucât provocarea este tocmai aceasta: ca unul singur să poată iubi și după ce celălalt a pierit. Dar J. B. are amprenta paradisului (pe care tot el îl neagă) și nu vrea să renunțe la ea. Este sceptic și incorect, întrucât vrea tot, nu o rămășiță luminiscentă. Nu mi-l închipui, de aceea, niciodată pe J.B. în ipostaza de mistic. E cam dificil să iubești de unul singur, când nu crezi în așa ceva. Firește, cea din urmă frază este valabilă nu neapărat pentru autorul aici discutat și vorbele sale.

anti-chimbal (1)

Mai 18, 2010

Se deduce, sper, că mă refer în titlul de mai sus la chimbalul gălăgios (din citatul pomenit în postarea trecută – vezi Cea dintâi epistolă către Corinteni a apostolului Pavel, capitolul 13) ca anti- !

Întâi de toate trebuie să spun că pentru micul serial de tip close reading pe care îl încep am decis să revăd câte un film de Ingmar Bergman pe zi, întrucât e regizorul care cunoaște cel mai apăsat sufletul omenesc și mai ales sufletul femeii. Așa că astăzi am revăzut Atingerea, film pe care îl recomand pentru un eventual insight colateral, chiar dacă nu are legătură cu ceea ce voi comenta acum.

Propovăduiește Julian Barnes : Se pare că poeților le vine mai ușor să scrie despre dragoste decât prozatorilor. Din capul locului, ei [poeții, n.m.] dispun de acel „eu” flexibil. […] În al doilea rând, poeții par capabili să preschimbe dragostea nefericită – egoistă sau mizerabilă – într-o poezie de dragoste bună. Prozatorilor această putință a transformării admirabile, dar necinstită, le lipsește. Din dragostea urâtă nu suntem în stare să facem decât proză de dragoste urâtă. Așa că suntem invidioși (și vag mefienți) când se apucă poeții să ne vorbească despre iubire. Unde mai pui că scriu ceva căruia-i zic poezie de dragoste și care e adunată în cărți cu titluri cum ar fi Marea antologie universală a poeziei de dragoste sau altele de soiul ăsta. […] Însă nu există niciun gen care să răspundă la numele de proză de dragoste. Sună prost, stângaci, și pare o contradicție în termeni. Proză de dragoste : manualul truditorului. Căutați-l la secțiunea tâmplărie.

Cel mai captivant lucru este acela că Barnes ne împarte (pornind de la chestiunea dragostei) în poeți și prozatori, ca tip de ființă mai degrabă, decât ca și creatori. Poeții sunt dotați cu un eu fluid și elastic, chiar amoral la o adică, în timp ce prozatorii sunt mai puțini apți să fie tricksteri și să se preschimbe în altceva. Poezia de dragoste este firească și acceptată inclusiv la nivel convențional (nefericirea mai cu seamă hrănește poezia bună de dragoste), în timp ce inclusiv denumirea de proză de dragoste pare să fie contra naturii, inadecvată. Cel mai interesant lucru mi s-a părut a fi însă altul: faptul că poeții sunt catalogați a fi admirabili dar necinstiți, în timp ce prozatorii sunt onești dar nu neapărat admirabili. Poetul e un cameleon și un zugrav (termenul poate fi înălțat oricât ierarhic), în timp ce prozatorul e tâmplar. Poetul e lunecos, prozatorul este din șmirghel. De ce să ne mirăm că prozatorii îi gelozesc pe poeți ?

P.S.

Și, totuși, se mai utilizează în vremurile noastre formula catalogatoare roman de dragoste (ba chiar uneori se adaugă calificativul mare). Oare de ce J. B. a uitat de el? Cred ca la fel de bine s-ar putea spune că poeții îi gelozesc pe prozatori.

împotriva aramei sunătoare

Mai 17, 2010

Mărturisesc că am vrut de mai multe ori de-a lungul ultimilor ani să fac un soi de mesmeic close reading pe un text major (filosofic, literar, religios) despre dragoste. Și am cochetat cu tot felul de texte. Aplecarea mea specială a fost întotdeauna spre spusele meșteșugite ale Apostolului Pavel în Cea dintâi Epistolă către Corinteni, capitolul 13, de la început până la capăt. Cei cunoscători și gurmeți își aduc cu siguranță aminte: Toate limbile omenești și îngerești de le-aș vorbi, dacă nu am dragoste, m-am făcut aramă sunătoare ori chimbal gălăgios. Și finalul –  Ci acum: credința, nădejdea, dragostea – rămân aceste trei. Dar mai mare între ele este dragostea. Am început de câteva ori să scriu despre și să analizez iscusitele fraze ale apostolului, dar de fiecare dată m-am poticnit cu de la sine putere, ca și cum nu s-ar fi cuvenit sau ca și cum cuvintele mele ar fi fost prea lăturalnice. Întotdeauna m-am temut de suprainterpretare și de subinterpretare (eu asupra altora și alții asupră-mi). Și iată că acum îmi iau inima în dinți, fiindcă prea mult mi-am dorit acest lucru. Dar nu de spusele priceputului apostol mă voi atinge (destui alții s-au atins deja de ele – de renunțat nu am renunțat și o voi face eu cândva, dar mai încolo), ci de unul din capitolele prezente în romanul  O istorie a lumii în 10 capitole și jumătate de Julian Barnes. Este, de altfel, ultima carte pe care am selectat-o pentru a mea Bibliotekă Straniotekă și nu îmi pare rău deloc. În bucata de text numită Paranteză, Barnes scrie despre dragoste exact ceea ce mi-am dorit eu de mult timp să găsesc într-o carte, astfel încât să comentez și să adnotez și să boscorodesc. Drept care micul text aici prezent este un fel de avertisment la un serial mesmeic care nu știu cât va dura, dar care deja m-a prins într-o dorită menghină de pritocit cuvinte, sensuri, idei. Ah!

iubirea pieptănată și iubirea vâlvoi

Mai 16, 2010

Herta Müller (care are o scriitură migălită la sânge, semiotic vorbind, cel puțin în Animalul inimii și în Regele se-nclină și ucide) spune la un moment dat că iubirea cea mai vie crește „ca dinții copiilor, ca părul, ca unghiile”. Reiese că este vorba despre o iubire care crește fără țarc, fără granițe, cu părul vâlvoi, nepieptănat ori chiar cu unghiile murdare și netăiate, nearanjate. Există, prin urmare, iubirea disciplinată, cuminte, ascultătoare, tunsă, pieptănată, și, pe de altă parte, iubirea neascultătoare, nepieptănată, netunsă, indisciplinată. Nu știu dacă ele trebuie despărțite atât de radical, fiindcă amândouă pot fi blestemate și binecuvântate în felul lor. Lucrurile stau mai degrabă hibrid în viață și în cărți. Chiar și în cea mai cuminte iubire și tot există un grăunte de nebunie. Chiar și în cea mai necuminte iubire și tot există un grăunte de înțelepciune și rigoare. Cât despre splendori și întunecimi, cum spuneam deja, ele există și într-una, și într-alta. Aș putea da și cu banul, la noroc, ca să decidă sentențios hazardul în locul meu.

Părul și unghiile le cresc întrucâtva învălmășit chiar și morților. Nu și dinții – aceștia nu mai cresc deloc. Dar despre cei morți știm preabine că ei nu mai au cum să iubească. În schimb pot să fie iubiți cumplit, uneori.

lucruri și neputințe

Mai 13, 2010

Există lucruri despre care se vorbește prea mult și lucruri despre care se vorbește prea puțin. Și mai există lucruri despre care nu se vorbește deloc. Fiecare spune atât cât poate, dar nu și atât cât știe. Fiecare înțelege atât cât poate, chiar dacă ar vrea să înțeleagă mai mult. Prea puținul și prea multul sunt niște pubele igienizate în context. Cei care înțeleg tot nu îi vor lămuri niciodată pe cei care nu înțeleg nimic, ci doar pe aceia care înțeleg cât de cât ceva, în așa fel încât aceștia să deprindă înțelegerea cu încetinitorul. De aceea este preferabil să ne sălășluim pe insulă și să nu o părăsim decât atunci când înțelegerea nu va mai conta.