anti-chimbal (1)

Se deduce, sper, că mă refer în titlul de mai sus la chimbalul gălăgios (din citatul pomenit în postarea trecută – vezi Cea dintâi epistolă către Corinteni a apostolului Pavel, capitolul 13) ca anti- !

Întâi de toate trebuie să spun că pentru micul serial de tip close reading pe care îl încep am decis să revăd câte un film de Ingmar Bergman pe zi, întrucât e regizorul care cunoaște cel mai apăsat sufletul omenesc și mai ales sufletul femeii. Așa că astăzi am revăzut Atingerea, film pe care îl recomand pentru un eventual insight colateral, chiar dacă nu are legătură cu ceea ce voi comenta acum.

Propovăduiește Julian Barnes : Se pare că poeților le vine mai ușor să scrie despre dragoste decât prozatorilor. Din capul locului, ei [poeții, n.m.] dispun de acel „eu” flexibil. […] În al doilea rând, poeții par capabili să preschimbe dragostea nefericită – egoistă sau mizerabilă – într-o poezie de dragoste bună. Prozatorilor această putință a transformării admirabile, dar necinstită, le lipsește. Din dragostea urâtă nu suntem în stare să facem decât proză de dragoste urâtă. Așa că suntem invidioși (și vag mefienți) când se apucă poeții să ne vorbească despre iubire. Unde mai pui că scriu ceva căruia-i zic poezie de dragoste și care e adunată în cărți cu titluri cum ar fi Marea antologie universală a poeziei de dragoste sau altele de soiul ăsta. […] Însă nu există niciun gen care să răspundă la numele de proză de dragoste. Sună prost, stângaci, și pare o contradicție în termeni. Proză de dragoste : manualul truditorului. Căutați-l la secțiunea tâmplărie.

Cel mai captivant lucru este acela că Barnes ne împarte (pornind de la chestiunea dragostei) în poeți și prozatori, ca tip de ființă mai degrabă, decât ca și creatori. Poeții sunt dotați cu un eu fluid și elastic, chiar amoral la o adică, în timp ce prozatorii sunt mai puțini apți să fie tricksteri și să se preschimbe în altceva. Poezia de dragoste este firească și acceptată inclusiv la nivel convențional (nefericirea mai cu seamă hrănește poezia bună de dragoste), în timp ce inclusiv denumirea de proză de dragoste pare să fie contra naturii, inadecvată. Cel mai interesant lucru mi s-a părut a fi însă altul: faptul că poeții sunt catalogați a fi admirabili dar necinstiți, în timp ce prozatorii sunt onești dar nu neapărat admirabili. Poetul e un cameleon și un zugrav (termenul poate fi înălțat oricât ierarhic), în timp ce prozatorul e tâmplar. Poetul e lunecos, prozatorul este din șmirghel. De ce să ne mirăm că prozatorii îi gelozesc pe poeți ?

P.S.

Și, totuși, se mai utilizează în vremurile noastre formula catalogatoare roman de dragoste (ba chiar uneori se adaugă calificativul mare). Oare de ce J. B. a uitat de el? Cred ca la fel de bine s-ar putea spune că poeții îi gelozesc pe prozatori.