Se deduce, sper, că mă refer în titlul de mai sus la chimbalul gălăgios (din citatul pomenit în postarea trecută – vezi Cea dintâi epistolă către Corinteni a apostolului Pavel, capitolul 13) ca anti- !
Întâi de toate trebuie să spun că pentru micul serial de tip close reading pe care îl încep am decis să revăd câte un film de Ingmar Bergman pe zi, întrucât e regizorul care cunoaște cel mai apăsat sufletul omenesc și mai ales sufletul femeii. Așa că astăzi am revăzut Atingerea, film pe care îl recomand pentru un eventual insight colateral, chiar dacă nu are legătură cu ceea ce voi comenta acum.
Propovăduiește Julian Barnes : Se pare că poeților le vine mai ușor să scrie despre dragoste decât prozatorilor. Din capul locului, ei [poeții, n.m.] dispun de acel „eu” flexibil. […] În al doilea rând, poeții par capabili să preschimbe dragostea nefericită – egoistă sau mizerabilă – într-o poezie de dragoste bună. Prozatorilor această putință a transformării admirabile, dar necinstită, le lipsește. Din dragostea urâtă nu suntem în stare să facem decât proză de dragoste urâtă. Așa că suntem invidioși (și vag mefienți) când se apucă poeții să ne vorbească despre iubire. Unde mai pui că scriu ceva căruia-i zic poezie de dragoste și care e adunată în cărți cu titluri cum ar fi Marea antologie universală a poeziei de dragoste sau altele de soiul ăsta. […] Însă nu există niciun gen care să răspundă la numele de proză de dragoste. Sună prost, stângaci, și pare o contradicție în termeni. Proză de dragoste : manualul truditorului. Căutați-l la secțiunea tâmplărie.
Cel mai captivant lucru este acela că Barnes ne împarte (pornind de la chestiunea dragostei) în poeți și prozatori, ca tip de ființă mai degrabă, decât ca și creatori. Poeții sunt dotați cu un eu fluid și elastic, chiar amoral la o adică, în timp ce prozatorii sunt mai puțini apți să fie tricksteri și să se preschimbe în altceva. Poezia de dragoste este firească și acceptată inclusiv la nivel convențional (nefericirea mai cu seamă hrănește poezia bună de dragoste), în timp ce inclusiv denumirea de proză de dragoste pare să fie contra naturii, inadecvată. Cel mai interesant lucru mi s-a părut a fi însă altul: faptul că poeții sunt catalogați a fi admirabili dar necinstiți, în timp ce prozatorii sunt onești dar nu neapărat admirabili. Poetul e un cameleon și un zugrav (termenul poate fi înălțat oricât ierarhic), în timp ce prozatorul e tâmplar. Poetul e lunecos, prozatorul este din șmirghel. De ce să ne mirăm că prozatorii îi gelozesc pe poeți ?
P.S.
Și, totuși, se mai utilizează în vremurile noastre formula catalogatoare roman de dragoste (ba chiar uneori se adaugă calificativul mare). Oare de ce J. B. a uitat de el? Cred ca la fel de bine s-ar putea spune că poeții îi gelozesc pe prozatori.
mai 18, 2010 la 7:42 pm |
Frumos locul…’in textu’… pentru a ne bucura iarasi…de puterea dragostei si-a vorbelor ei.
Citindu-l pe Barnes invers, adica din romana in engleza (my translation), as putea spune ca sintagma ‘love prose’ suna al naibii de pacatos in engleza, ‘stangaci si ca o contradictie in termeni’ cum si Barnes o dibuieste. ‘Prose’ e cam ‘prosaic’, lipsit de catapultele imaginatiei, pe cand ‘love’, in superbia lui, are nevoie de aer, de spatii de planare, de toate curcubeele hiperbolacee, alegoritice si sinecdochiachale pe care sentimentul le poate genera.
Dar nu pot fi de acrod cu presupusa ‘cinste’ lipsita de talent a prozatorilor cand povestesc dragostea in pagini … suspectate de aramizare. ‘Dumnezeul lucrurilor marunte’ imi vine acum in minte.
mai 18, 2010 la 8:12 pm |
faine idei, anemone, gracias!
iata ca si dupa tehnica mersului inapoi al crabului traducerile aduc lucruri noi…
proza de la prozaic, dar poezie de la ce? banuiesc ca de la poetic (poesic ori poesaic oricum nu suna bine deloc!)
mie „love prose” nu-mi suna insa chiar asa neavenit, poate putin impiedicat, fiindca una din potcoavele armasarului nu are cuiele prinse ca lumea…
mai 18, 2010 la 9:03 pm |
sau „love prose poem” 🙂
mai 19, 2010 la 6:04 am
chiar asa, iarina, got it!:)
mai 18, 2010 la 8:56 pm |
da, nici nu m-am gandit…sunt rac de inceput de iulie.
poezie de la poezikon – antologia tuturor celor de dragoste.
cat de pleonastic englezul asta, Barnes, englezii, asa de economi, de obicei: marea antologie universala. cum ar suna: micul florilegiu local.? parca brodat cu acul…florilegiu ca un colegiu sau un cortegiu cu versuri si dragoste. O nota de inocenta adolescentina pe un fundal tragic, funebru, cu panache.
mai 19, 2010 la 6:09 am |
n-as spune ca barnes este neaparat pleonastic, ci mai degraba problematizant. adora sa problematizeze, iar mie imi convine lucrul acesta, caci ma provoaca la cogitatiuni mai mult sau mai putin indrituite.
dar ironia cu florilegiul e binevenita, drept care am chicotit!
oricum, in citatele urmatoare din barnes, el este/va fi mai putin pretios.
cuvantul panash imi place teribil, uitasem de el…
mai 19, 2010 la 11:48 am |
Oare s-ar potrivi adaptarea: „Poetul neprins, prozator cinstit”?:)
mai 19, 2010 la 7:21 pm |
who knows? maybe. iata ca raspund englezeste…
mai 19, 2010 la 1:57 pm |
Surprinzator termenul „chimbal galagios”. Am un proiect pentru scriitoarea din tine, rescrierea unor texte (cu traduceri clasice, asa cum este celebra Corinteni XIII) in versiune mesmeeica (de data asta, te rog, spunind ca ideea imi apartine). Cu plecaciune, un umil „idiot”.
mai 19, 2010 la 7:23 pm |
sugestie incitanta, dar numai pentru cand voi fi pregatita cu asupra de masura.
cat despre „idioti”, ei sunt intotdeauna bineveniti, fiindca-s si mucaliti 🙂
mai 20, 2010 la 1:20 pm |
Da cine a scris despre ravagiile amorului? Poetzii sau Flaubert? Ia sa nu se mai trufeasca poetii!
mai 20, 2010 la 3:02 pm |
ihih! asa sa fie! sau asa sa nu fie…