Archive for Decembrie 2015

Cea mai frumoasă și misterioasă carte scrisă vreodată în limba română

Decembrie 30, 2015

Nu aș fi putut să închei anul 2015 fără să nu scriu iar și iar ceva despre cartea Zenobia, cel puțin fiindcă mi l-am închipuit mereu pe Gellu Naum la o sută de ani (eu îl numesc, uneori, și Nuam sau Maun sau Aunm sau Namu) într-o ipostază hâtră. Nu am de ce să ezit – după Maestrul și Margarita (de Mihail Afanasievici Bulgakov, magistrul meu dintotdeauna, adică de vreo 30 de ani), cartea Zenobia este a doua pe care aș lua-o cu mine pe insula pustie și veșnică. Este, de departe, cea mai frumoasă și misterioasă carte scrisă vreodată în limba română. Repet, nu am nicio ezitare. Tatăl meu Domițian îmi spune deja de vreun deceniu că ar dori să scriu un roman precum Zenobia. Ehei! Dar Zenobia nu este un roman, ci un poem-roman sau roman-poem și mai ales o carte a cărților. Cine nu a citit-o încă, a pierdut paradisul și bonus-paradisul secundar (să priceapă fiecare ce poftește). Cine amână să o citească și-a pierdut dragostea sau nu a găsit-o încă. Iar cine nu vrea să o citească a pierdut chiar cheia artei lecturii. Căci din Zenobia înveți și cum să citești, unde să citești, de ce să citești. Este în această carte a cărților destulă melancolie și alienare; dar și comuniune tandră, euharistie a simțirii și ideilor, plăcere a prieteniei și a dragostei ca prietenie (plus inițiere, cum altfel!). Zenobia e un portal de ieșire și intrare într-o lume a cuvintelor noi. Am mai spus-o: uneori cuvintele noi sunt cuvinte vechi, dar înnoite într-un chip neobișnuit, altfel. De aceea, citind Zenobia (sau recitind-o, așa cum am făcut-o eu pe parcursul anului 2015, omagial și pro-naumian, dar și ontic, strict pentru mine însămi), m-am înnoit pe frânturi, pe bucățele (ori chiar am redevenit fetiță). Nu doar plăcerea, ci chiar fericirea este aceea care rămâne după ce se încheie Zenobia.

Lygia si Naum

(Lygia și Gellu Naum prin 1960)

14 elenemihailbulgakov2

(Elena Sergheevna – soție, iubită, prietenă și muză – și Mihail Afanasievici Bulgakov prin 1935) strămoșii apropiați ai cuplului Lygia și Gellu Naum

Nonpoezie, postpoezie, subpoezie

Decembrie 21, 2015

Angela Marinescu 2014

Când acum mai bine de un deceniu i-am luat un interviu (pentru revista Steaua) Angelei Marinescu, am portretizat, printre altele, şi ceea ce eu numesc poezia „neagră” a autoarei: o poezie care exorcizează nevroze şi traume şi care exprimă aproape perfect stările extreme de tensiune şi anxietate care există în noi. Poeta nu a fost iritată de portretul meu, ci doar de formula „poezie neagră” pe care o resimţea ca pe un corset. Drept care a replicat în următorul fel: „/…/ iubind prea mult viaţa, nu mă satisface viaţa, ci ceva dincolo sau dincoace de viaţă. Ca un sinucigaş ce se sinucide din prea multă vitalitate. Îţi execuţi vitalitatea (din cap) cum poţi”.

În anul 2015, Angela Marinescu are parte de o ediție specială (blindată, aș spune) a Operelor sale complete, pusă sub tutela titlului Subpoezie. Editura Charmides și-a asumat acest lucru, Al. Cistelecan fiind prefațatorul de sinteză al poeziei flagelante și autoflagelante, made in A.M., pe care criticul o încadrează în categoría nihilistelor și autenticistelor. Opere complete, volumul I, au parte, însă, și de o confesiune explicativă a autoarei care afirmă că a refuzat întotdeauna, ca poetă, să fie circumscrisă culturii, poezia sa rebelă fiind una subsumată exclusiv anticulturii ori, mai exact, subculturii. De aici titlul-umbrelă, al operelor complete, de Subpoezie. Mărturia de la începutul cărții, a autoarei, are și o miză creatoare intimă: poeta a fost și este dependentă de propria-i poezie, a fost unită ombilical (și exorcizator aproape) cu/de poezia sa, de aici o afirmație auctorială tumultuoasă precum următoarea: „M-am drogat cu poezia mea ca și cum mi-aș fi introdus în vene heroină.”

Opere complete (I) conține câteva poeme inedite, plus unsprezece volume ale Angelei Marinescu (în ordinea lor descrescătoare – de la Intimitate din 2013 la Parcul din 1991).  Angela Marinescu a optat, la un moment dat, pentru o schimbare simbolică a numelui ei consacrat de poetă, trecând de la Marinescu la Marcovici (care era și este numele tatălui ei) și de la poezie la post-poezie, iar acum la subpoezie (revenind la numele auctorial consacrat, Marinescu). Aceste treceri onomastice simbolice au avut influență evidentă și asupra textelor sale.

Ceea ce menţine proaspăt tonusul poeziei „negre” a Angelei Marinescu este extremismul, libertinismul liric, niciodată inhibat, prizabil tocmai pentru lipsa de tabu-uri şi prejudecăţi, pentru naturaleţea cu care înfruntă viaţa într-un mod viril, dar care nu primejduieşte neapărat feminitatea atât de specială a poetei. Din punctul acesta de vedere, poezia Angelei Marinescu are multe calități: este, cum spuneam, ultravie, proaspătă, autentică, tragică (nu în sens desuet, ci percutant, tulburător). Nu degeaba, în interviul de acum un deceniu, Angela Marinescu declara: „/…/ în poezie eşti permanent avangardist, chiar atunci când te confesezi, pentru că eşti permanent în plină acţiune asupra ta însăţi, dar şi asupra celorlalţi. Nu descrii, nu informezi, nu faci stil, nu eşti calofil, faci limbaj aşa cum respiri, lărgind limitele confesiunii şi, implicit, ale limbajului. /…/ Textul scris sub imperiul activ al lamentaţiei trebuie să aibă nuclee inteligente pentru a fi comprehensibil”.

Tadzio și Angela von Aschenbach

Dintre poemele inedite, un rol central îl are poemul cel mai amplu, Tadzio, care deschide volumul I al Operelor complete și conține un manifest intergeneraționist cu o miză anume a autoarei. De la Angela Marinescu am făcut un salt onomastic la Angela Marcovici și ne-am întors la Angela Marinescu.

În prefață, Al. Cistelecan îi reproșase, la un moment dat, poetei că (în câteva din volumele sale publicate în postcomunism) ar fi devenit mimetică față de poeții douămiiști, deși aceștia erau de fapt, copiii ei teribili, prin adopție tematică și, parțial, chiar prin stil. Poemul Tadzio ar putea fi un răspuns amplu către toți cei care i-au reproșat un oarecare mimetism față de douămiiști, dar textul vorbește, mai degrabă de altceva, anume, de fascinația demiurgică a Angelei Marinescu față de poezia douămiistă pe care, însă, a înghițit-o și devorat-o în propria ei poezie din ultimii ani. Mai exact, fascinația poetei a fost una simili-adictă față de poezia douămiistă în care ea a recunoscut o înnoire a poeziei românești, dar și o rubedenie epigonică. Poemul Tadzio este micul omagiu al Angelei Marinescu față de poeții aflați acum la peste treizeci de ani, dar și actul ei devorator față de această poezie douămiistă care, pe alocuri, i-a fost un soi de muză de întreținere. De ce s-a întâmplat un astfel de act poetic de canibalism simbolic? Întrucât poezia douămiistă a conținut, pe anumite partituri ale sale, aceeași tendință de subcultură (sau anticultură), precum nuanța pe care Angela Marinescu o amintește în confesiunea ei de la începutul Operelor complete. Reamintesc că prin anticultură și subcultură, poeta definește o revoltă și opoziție față de cultura oficială (în acest caz, față de poezia oficială), sensul nefiind unul condescendent, ci de frondă. Tadzio este, de aceea, o făptură colectivă și creatoare care poartă numele băiatului afrodisiac ce l-a sedus și inițiat (voyeuristic, dar și ontic) în pasiune pe Gustav von Aschenbach, din celebra nuvelă Moartea la Veneția – de Thomas Mann. Asemenea acestuia, Tadzio-colectiv a sedus-o poetic pe Angela Marinescu, deși, se cuvine să precizăm, aceasta nu este o sedusă oarecare, ci o poetă vehementă, inflamatorie, o mamă-căpcăun care s-a lăsat fermecată și în același timp și-a fermecat la rândul ei, din punct de vedere creator, fiii (risipitori). Făptura multicefalică poetic care este Tadzio nu a fost doar seducătoare, ci și vrăjită de mama-canibal, iar schimbul energetic și imagistic ori chiar stilistic a fost unul intergeneraționist. Angela von Aschenbach a construit o muză poetică din Tadzio, în care a intuit, fascinată și fascinând, la rândul său, o nouă poezie și, în același timp, o veche poezie – chiar poezia ei. Așa se explică de ce acest personaj colectiv creator, Tadzio, este simultan râvnit și repudiat, într-o relație de iubire-ură ce consacră un „complex Oedip”, strict la nivel poetic, de ambele părți. O las, însă, acum pe „Ducesa-de-sânge” (cum am poreclit-o în 1991, la ceasul apariției volumului Parcul) să vorbească și închei cu câteva fragmente de tip (auto)diagnostic din poemul invocat: „Tadzio atingere fluidă frumusețe mi-e sete direct din craniu/ fără să urmăresc precizia dorinței/ de a fi absență în spațiul întunericului// sinucidere cu moarte indusă absolut animalică/ nu-mi lăsa oboseala fizică/ în mâinile prea singure/ nu mă abandona ție însuți/ copil făcut nu născut//…// Tadzio ești perfecțiunea imperfectă/ ești corpul fără organe al nopții mele/ din care ai plonjat ca o floare de diamant/ tu ești repetiția și diferența/ din spațiul plin de pereți ai singurei mele camere/ în care tu mi-ai dat voie să exist/ doar că existența mea este absența/ copil al serii și al nopții/ și al unei dimineți ce miroase ca o piele de înger/…//”. Schimbul energetic creator a fost, cum am spus deja, intergeneraționist și devorator-devorat de ambele părți.

(Ruxandra Cesereanu – fragment dintr-un eseu publicat în revista STEAUA, nr. 12, 2015, la rubrica VARIETUR)

 

 

 

fata-felinar

Decembrie 17, 2015

Nu doar mâinile acestei fete-felinar mă incită, ci și chipul de pe rochia ei (ori de sub rochia ei), care este tot un felinar. Întotdeauna rochiile lungi și înfoiate ascund lumi și felinare, dacă putem numi felinar orice fel de chip (al nimănui ori al unei străine / unui străin) care privește spre noi și, simultan, privește nicăieri, oriunde. Roșcata fată-felinar privește pieziș spre noi sau în jos, spre rochia ei închipată (întruchipată), iar lucrul acesta ne face să fim atenți la indicii, marcaje, semne, notații. Felinarele au darul că luminează doar într-o anumită măsură, fără să strălucească orbitor, fără să fie extreme și  tăioase. Dar lumina lor, chiar dacă nu este intensă precum a soarelui ori a stelelor incandescente, are ceva inițiatic prin tocmai strălucirea lor nedeplină. Prin urmare, dacă fata-felinar privește spre felinarul din rochie (de sub rochie), iar felinarul ne privește pe noi – cine pe cine privește de fapt și către ce anume se îndreaptă?

naltaroaga

Visătorii și visații – o poveste mică

Decembrie 14, 2015

noapte buna

Nu întotdeauna făpturile nocturne și non-umane care apar în vise sunt spăimoase. Uneori, deși înfățișarea lor e neomenească și deși ar trebui să sperie, înfricarea nu se produce defel. Mai degrabă își face loc un soi de camaraderie stranie ori chiar prietenie tainică. Între cel care visează (fie că e copil sau matur) și entitatea ciudată care erupe în vis se creează legături enigmatice, care conțin inclusiv lumină, nu neapărat întuneric. Firește că mai degrabă e vorba de clarobscur, dar până și acesta e unul fragil, vulnerabil, fără teroare, pavor sau ceva înrudit cu astfel de stări extreme. Ceea ce apropie visătorii de visații cei ciudați este un soi de melancolie a visaților, de bosumflare a lor sau de tristețe calină. Fără să fie monștri limpezi, fără să fie jivine terifiante, cei visați au ceva foarte omenesc nu în cum arată, ci în cum li se deduce sufletul. Iar acesta este, pare-se, unul suav, delicat. De aceea, ei, visații misterioși, stau deasupra patului visătorilor și protejează acest pat ca pe o platformă de interferență, de intermundii. Ei apără chiar visul în care sunt visați.

Inside the bottle

Decembrie 5, 2015

inauntrul sticlei

Inside the bottle. Înăuntrul borcanului e bine, o vreme, prin sticlă poți fi atins cu degetele care lasă dâră caldă suavă. Iar dacă există și o răsuflare ca rotocolul (de fum) e și mai bine, fiindcă rotocolul te ia și te preia pe covorul lui de Aladin și te duce undeva, nu știu unde, într-un locșor, la o stație de tramvai sau de metrou ori de mocăniță. Sau pur și simplu între etaje, când liftul se blochează și tu te gândești cât de potrivit este să nu mai urci și să nu mai cobori. Când înăuntrul borcanului călărești un bec, ta-dam, iluminarea cea mică vine și ea. Nu e mai mare decât un fulg și se topește cât ai zice pește. Dar e a ta, iluminarea cea mică, și a nimănui altcuiva.

Spre Nicăieri

Decembrie 2, 2015

zborul

Să nu mai spună nimeni că nu există Nicăieri. Călare pe o bufniță și deasupra pământurilor cețoase, înainte de venirea zorilor, cu pălăriuțe de domnișori și căciuli alungite, luna albă (ori argintie) e singura călăuză spre Nicăieri. Din aburi se mai zărește un vârf de biserică ori vreun turn, dar limpezimea ori limpezirea nu sunt lucruri de căutat în drum (în zbor) spre Nicăieri. Ținuturile sunt verzui, fosforescente, la fel ca aripile bufniței care planează de parcă ar fi licurici. Nu se știe ce va fi mai departe, dar Nicăieri are deja un contur de zonă cu povești și întâmplări.