În spatele și în fața ferestrei

Fotografie de Shirley Baker, 1962)

Tot ceea ce iarna se vedea prin fereastră se preschimba vara într-o suită de lucruri care puteau fi atinse, mirosite, gustate, nu DOAR văzute ori auzite. Asta era ceea ce mă făcea să mă bucur statornic în vacanțele de vară: tangibilitatea a ceea ce se găsea dincolo de fereastră. Melancolia iernatică era spulberată și se preschimba într-o bucurie sinestezică maximă pentru prichindeaua care râvnea să experimenteze lumea de după fereastră, de afară. Pietrele, râul, mirosurile încinse (fie ele chiar putride, uneori), florile de câmp, gâzele, fructele (furate din grădini interzise, dar asediate – sau fructele cumpărate cinstit de la piață), toate acestea umpleau creierul și inima mea cu experiența acută a verii și a libertății. Fereastra despărțitoare dispăruse, se topise, la fel se topise și fereastra mentală care izola, cu granițe fixe, vara de iarnă. Fetița nu mai era despărțită de fetița întreagă, fata nu mai era izolată de fata întreagă, iar mai târziu femeia avea să nu mai fie nici ea sigilată dincolo de femeia pe care vara o scotea deplină la iveală. Cred că acesta este darul extrem pe care i-l datorez verii și vacanțelor la ceasul arșiței. Întregirea, deplinătatea. Un mare dar, cu adevărat.

Bucuria

Pasiunea mea vizuală, de destui ani deja, în afară de filme (de cinematecă), sunt fotografiile vechi. Le privesc, le întorc pe toate părțile și de fiecare dată găsesc ceva nou, inedit în ele, oricât ar fi de vechi și tocite și estompate.

În ceea ce privește fotografia de-acum, o poză americană de vreo 40 de ani, mă fascinează îmbrățișările prichindeilor și felul în care stau ei nonșalant, cu picioarele rășchirate. E aici o instinctualitate a prieteniei, o naturalețe a voioșiei pe care doar copilăria o poate cuantifica. Și mai ales e aici o libertate supremă de a fi prichindel și de a te bucura însutit ori înmiit, indiferent de ce se întâmplă în lumea celor mari. Însutirea sau înmiirea aceasta a bucuriei nimic nu o poate spulbera. Dar nici nu o poate reedita.

Kids hanging upside down

Privesc fotografia aceasta americană (veche de vreo 40-50 de ani) cu atâta ardoare și nostalgie încât bara de care atârnă prichindeii a devenit o punte lăuntrică de invidiat. Pe ea pășesc într-un fel discret, deși expus totuși, cu acea sfială pe care doar amintirile altora care se regăsesc în amintirile noastre o conține. Iar în interferența aceasta se află o melancolie omenească aproape colectivă, chiar dacă conturul ei individual este cel care îi dă putere. Punctul de vârf este vara și vacanța de vară, atârnând și ele asemenea prichindeilor, ca niște piei psihice ori sufletești, dar care nu au renunțat la epiderma sinestezică. Poate de aici vine melancolia cu bagajul ei dens, din sinestezia verii și a vacanțelor de neînlocuit. Arșița dospește în inimă și o face să își amintească nu doar despre ceea ce a fost, ci și despre ceea ce este și va fi. O melancolie rotundă.

Conacul părăsit de la Jucu

 

Atâta lumină colecționată a rămas aici încât chiar și pietrele orfeline mai găsesc puțin răsfăț, deși se surpă zi de zi, iar destrămarea nu poate fi curmată de nimic, întrucât ierburile s-au înstăpânit. Și, totuși, prin arcade și prin neferestre lumina încă ajunge la limanul ochilor rătăcitori.