Archive for Septembrie 2009

dadaism, postumanitate, şah (2)

Septembrie 30, 2009

nightbirdfemeie

Dadaism, postumanitate, şah (2)

Mesmeea: Defineşti postumanitatea în funcţie de adaptarea electronică a făpturii umane în vremurile noastre, dar oare este de ajuns acest lucru? Nu ar fi necesară şi o definiţie măcar simili-metafizică?

Andrei Codrescu: Ai atins un punct nevralgic. Pe de o parte eu (şi dadaiştii cu care conspir) refuz metafizica gata preparată a religiilor, filozofiilor şi utopiilor; aceste preparate sunt otrăvite de istorie. Pe de altă parte, creaţia din adâncul umanităţii noastre a unei noi definiţii a umanului nerobotizat face parte dintr-o mişcare evoluţionară care tinde la un nivel mai treaz al umanităţii. In extremis poţi zice că acest efort şi rezultatul obţinut e un soi de “transcendenţă,” dar ceea ce rezultă nu seamănă cu transcendentul formalizat de ritualuri pre-existente, deşi cred că trebuie să ne servim generos din magia culturilor, din folclor, din poveşti, din arta sacră.

Mesmeea: În chestiunea magiei, dau şi eu aprobator din cap! Vreau o tichie care să mă facă invizibilă…

Andrei Codrescu: Ne adăpăm din formele umplute de emoţie, din fântânile de lacrimi şi din covoarele persane în plin zbor.

Mesmeea: La un moment dat spui: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru Dada, motorul formelor goale”, întrucât consideri că Dada este o „stare de graţie”. De ce?

Andrei Codrescu: Dada îşi trage energia din refuzul a tot ce are definiţie. În acest sens, parte din activitatea artistului e să descarce sau să golească tocmai conţinuturile formelor sus-menţionate: să sece fântânile de lacrimi, să reprogrameze direcţia covorului zburător; această activitate de golire, de vărsare a conţinutului este o distrugere a sensurilor memoriei oficializate; lacrimile au fost şi devin ape de izvor, covorul care odinioară se ducea către Mecca, acu’ se duce la Cluj. Acţiunea aceasta seamănă cu operaţia comercială a industriei de reclame, care schimbă conţinutul cunoscut să servească vânzării unui produs (de exemplu, felul în care un cântec de mare ecou sufletesc, un imn revoluţionar al anilor 60 e transformat într-o osanală adusă unui aspirator de praf), dar aceasta asemănare e superficială: operaţia de golire dada e o lecuire violentă dar terapeutică a unor traume colective. Formele “goale” generate de arta dada sunt deschise şi gata să fie umplute cu conţinuturile mai voioase, mai generoase, mai inimoase, ale făpturilor care vin. Creaţia continuă de forme care nu pot fi prinse (ca argintul viu) dă un sens intoxicant grupului sau individului care lucrează la ea – o “stare de graţie.”

dadaism, postumanitate, şah (1)

Septembrie 28, 2009

nightbirds_1

Dadaism, postumanitate, şah (1)

Mesmeea: Dragă Andrei, cartea ta cu succes la public şi cu ţintă mobilă, The Posthuman Dada Guide (Princeton University Press, 2009), precizează de la început ce pofteşte de la cititor: să-l înveţe ce înseamnă maniera Dada de a trăi postuman. Ce înseamnă „postuman” în accepţia ta? Suntem în epoca lui post (postcomunism, postmodernism) – aşa încât întreb cu falsă naivitate de ce ghidul tău Dada este obligatoriu postuman şi nu doar uman?

Andrei Codrescu: Ghidul este obligatoriu postuman fiindcă se adresează nouă, postumanilor, dar ne ghidează către umanitate, deci e ghid postuman pentru găsirea umanităţii noastre pe care o pierdem extrem de rapid în măsura în care ne abandonam maşinilor. Bănuiesc că proporţia în care ne pierdem umanitatea este egală cu pierderea pământului, apei şi atmosferei: energia care ne automatizează este suptă din sânul mamei pământ.

Mesmeea: Hmmm… Eu nu am de gând să mă abandonez maşinilor, dar nici pământului… poate focului!

Andrei Codrescu: Ghidul meu Dada prezintă o modalitate de negociere cu forma omului (e-omului) viitor. Poţi să te examinezi ca să vezi cât de postuman eşti: numără de câte fire eşti agăţat (telefonul mobil, computerul, radioul, televiziunea, electricitatea, maşina – de spălat, de condus -, ceasul, shoppingul, serviciul făcut pentru supravieţuire, blocul, strada, oraşul, entitatea naţională) şi extrage timpul pe care ţi-l iau aceste fire din timpul total pentru visare, creaţie spontană, şi mişcări fără program. Ce rămâne e uman.

Mesmeea: Cine ar putea (ca artist şi om) să-şi mai asume pe deplin caracteristicile Dada astăzi (bufonerie, travesti, absurd, ludic extrem, maximum de dezaxare conţinutistică, încălcarea tabuurilor)? Vreau să spun – pe toate deodată…

Andrei Codrescu: Tinerii. Tinereţea este perioada de îndrăzneală şi nebunie în care un maximum de curaj se poate pune în serviciul unei campanii de dezgolire a procesului care apare inevitabil. Nu-i vorba numai de energie, care spunea William Blake “is eternal delight,” dar şi de faptul că tinerii vorbesc limba noilor medii virtuale şi electronice. E-limba e noua Latină: tinerii pot compune o rezistenţă umană în limba robotică. În această limbă, absurdul, ludicul, travestiul apar “naturale,” aşa că pentru ei greutatea o să fie în creaţia unei coerenţe geniale care asumă toate jocurile şi salvează umanul prin imprevizibilitate.

Mesmeea: Noua latină sau noua sanscrită sau noua elină. Poate ne vom robotiza în limbi moarte !

patagonia pe tine te visez în fiecare noapte

Septembrie 26, 2009

nightbird4

A fost cândva când nu va fi fost să fie de a fost nemaifiind fiind sau nefiind încă. Şi nimeni nu ştie dacă se va împlini ori dacă va fi cu noroc ori dacă, dimpotrivă, va fi cu nenoroc. Căci nefiind nu înseamnă că nu ar putea să fie. Iar fiind nu înseamnă că nu ar putea chiar în acelaşi timp şi să nu fie. Patagonia, Patagonia, pe tine te visez în fiecare noapte.

creta 2009 (V)

Septembrie 19, 2009

Elafonissi7

Jurnal hanian (V)

Bucătarul Justinas ne îmbie să facem o excursie în insula Gavdos, aflată la puţine ore de Chania: dar ar trebui să rămânem acolo vreo două zile, în condiţii primitive, întrucât insula nu are curent electric şi se trăieşte ca în pustiu. Ce-i drept mă simt puţin îmbiată, întrucât cretanii pretind că este insula lui Calypso, aşa cum şi maltezii pretind acelaşi lucru. Chestiunea amuzantă este aceea că niciuna din cele două insule presupus calyptice nu sunt cu siguranţă tocmai ele sălaşlurile zeiţei, întrucât, în Odiseea, se specifică destul de limpede că de pe insula lui Calypso nu se zărea nicio altă insulă (or, de pe Creta şi de pe Gavdos se zăresc destule altele!). Abandonăm ideea gavdeică şi abandonăm şi ideea călătoriei în Anti-Cythera, e prea complicat, iar noi nu mai suntem în etapa hipiotă ca să facem călătorii cu sacii de dormit etc. Dar, în 17 august, facem totuşi o călătorie specială. Plecăm din golful Kisamos (la 40 de km de Chania) în insula de piraţi, Gramvousa, urcăm la fortăreaţa veneţiană aflată la 1100 de metri, apoi plonjăm direct în laguna Balos. Ziceam că am văzut până acum paradisul, fie în golfuleţul athenian din 1995, fie în Cythera, în 1996, sau în Santorini, tot în 1996, fie la Rio de Janeiro în 2008. Se pare, însă, că m-am înşelat. Paradisul se numeşte Balos. Găsim aici pâlcuri de nisip roz (da, chiar roz!) şi scoici albe şi galbene, bijuterite parcă. Culeg ce apuc. Plus nisipul alb, fărâmat dintr-un soi de coral ieşit la suprafaţă. În rest, culoarea turcoaz domină tot până la demenţă. Paradisul, însă, nu s-a oprit aici. Peste aproape o săptămână o pornim pe coasta de jos a Cretei, înspre Elafonissi, insula Elanului (deşi pe aici nu există astfel de animale). Trecem pe la capela Sfânta Sofia, aflată într-o peşteră, luăm în fugă cahfea cât să ne trezim de-a binelea, mai ales că vânzătorul e un grec cu şal dantelat de mătase neagră pe creştet, şi ajungem la Elafonissi. Este tot o lagună tulburătoare, dar insula este mai intimă, cu golfuleţe individuale pentru cupluri, cu dune de nisip alb care strălucesc şi puhoi de crini ai pustiului. Cred că mă scald în vreo zece astfel de golfuleţe. Arşiţa e cumplită, apa e mai rece ca de obicei, plajele individuale au mai mult nisip roz decât la Balos. Scoicile sunt mici şi albe, fără personalitate, dar nu mai contează, fiindcă de-abia acesta e paradisul sută la sută! Pe drumul de întoarcere zărim pe povârnişuri şi două exemplare rătăcite de krikri, ţapii negri cu dungi maronii, specifici pentru Creta. Cum s-ar spune de-abia anul acesta am putut compensa (prin Balos şi Elafonissi) faptul că în 2007 am ratat de două ori râvnitul golf Navaggio din insula Zakynthos! Până la urmă iată că ne-am luat revanşa.

Fixaţia mea sonoră din această vară grecească e paradoxală: sinucigaşul de acum 12 ani Billy MacKenzie – Pain in Any Language (varianta integrală are 8 minute şi 40 de secunde şi se găseşte pe youtube), melodie ascultată mereu pe deasupra deşertului roşu, a mării şi a scaieţilor argintii.

creta 2009 (IV)

Septembrie 16, 2009

ChaniaApusPortulVechiJurnal hanian (IV)

La Chania, sunt două porturi vechi: cel antic şi cel veneţian. Cochete şi mignone amândouă. Cu puhoi de taverne şi tejghele, cu plaka răspândită de-a lungul străzii principale. Am nimerit la târgul de miere, ulei, rachiu şi dulciuri din zonă. Mirosuri năucitoare, porumb copt pe jar şi uns cu unt (asta-i una din poftele mele), plus palikanii, consistenţii bărbaţi bruni, smezi, aspri din zonă. Înalţi ca nişte turnuri de pază, toţi au aproape doi metri: îi privesc cu coada ochiului; au cămăşile negre de pânză şi pantaloni gri, plus cizme grele din piele de capră. Ne uităm la un magician cu un glob de sticlă, care nu izbuteşte să farmece decât câţiva copii. Mâncăm gyros şi ne păcălim binişor (ehei, pofticioşii aşa păţesc). Altădată, tot în port, am arvunit şaluri de mătase şi cămăşi greceşti şi vin cretan pentru acasă. Am rătăcit pe ulicioare albe, pustii sau cu bătrânei pe scăunele în faţa caselor de pitici. Multe căscioare sunt dărăpănate, iar în curţile cu pricina se sălăşluiesc jivine de tot felul.

În amurg, peisajul se sălbăticeşte cumplit, am spus-o deja: vântul se înăspreşte, dar e perfect aşa, parc-am fi la începuturile insulei de odinioară, cretani prin adopţie progresivă. Pentru cei care vor să îşi închipuie că zboară nu este foarte greu să şi facă acest lucru (într-una din zile, Korin a aplicat pasul şamanului pe un povârniş la vale, am crezut că va levita vertical!). Ba chiar am zărit un domn matur cu telecomandă, făcând să zboare de pe deal un avion de jucărie de doi metri. Într-altă zi, vreo patru băieţi testau o parapantă. Casele din jur sunt izolate pe o colină, de aici absenţa hoţilor şi a pungaşilor. Multe din ele sunt vile luxoase, dar cu parterul mizer şi necăjit, iar acest amestec este specific, pare-se, pentru Creta. Pe drumul pustiu spre mare am găsit nişte scaieţi argintii uriaşi, fascinanţi, ca nişte globuri de Crăciun. În rest, timpul trece aici egal cu el însuşi, încovrigat, iar eu gust cu asupra de măsură lucrul acesta.

creta 2009 (III)

Septembrie 12, 2009

PeisajAlexis5Chania

Jurnal hanian (III)

În amurg, peisajul se sălbăticeşte la maximum, pământul se face oranj şi miroase iute, a oţet parcă, iar cerul se desface şi el în culori grele, amestecate. Stau şi mă uit la nesfârşit cu o voluptate în ralenti. Se mai aud doar câini, behăituri de oi şi copii scâncind, dar foarte departe. Este prima dată când nu vrem să ne mişcăm nicăieri, ci doar să zăcem şi să scriem. Poate, totuşi, vom merge în insula Anti-Cythera, întrucât Cythera am văzut-o acum mulţi ani. La greci, toate insulele au o variantă stabilă şi una anti, cum s-ar zice, iar lucrul acesta se cuvine a fi degustat cu prisosinţă. Aşa că am vrea să mergem la Anti-Cythera, de fi-va să fie. E lucru mare răstimpul leneş şi spiralat de scris de aici. Mi-ar fi fost de folos în tihnă şi pentru alte cărţi care şi-ar fi găsit sălaş, deşi nu le-a ajuns norocul acesta. Ideea centrală pentru a doua parte din Angelus mi-a venit chiar la plecarea din Clusium, când aproape că acceptasem soluţia unui delir epic, fără coadă ori şira spinării. Şi de-atunci am tot scris, am tot făcut croitorie de lux pe creierul şi pe fantezia mea. Verile greceşti sunt întotdeauna sănătoase în sensul acesta: te umpli de ceea ce scrii şi mai apoi ai puterea să dărui şi altora.

Plaja noastră este retro, marcată de clădiri părăsite şi decavate, scrijelite cu grafitti, pe-aici încă mai locuiesc homleşi ori hipioţi care ies, când te aştepţi mai puţin, dintre zidurile dezafectate. M-am amuzat zărind scrijelit un no war, probabil rămas de pe vremea războiului din Iugoslavia sau a celui din Irak. Chiar în spatele nostru se găseşte o imensă piscină înecată în gunoaie şi uscată, cu resturi de palmieri scorojiţi în jur şi zeci de kilograme de sticlă spartă de la barul care tronase odinioară aici. Sus, pe coamă, un rest de hotel al tuturor, de aici porecla lui de Hotel Babel. Bărboşi în lenjerie de corp şi fete dezinhibate se ivesc când şi când ca să se spele în mare. Pe unii dintre ei i-am regăsit în vechiul port Chania, în ipostaza de cântăreţi ambulanţi la un soi de lighene cu gura în jos (totuşi, sunetul acestor instrumente improvizate s-a dovedit a fi suav şi interesant) sau ca jucători amatori cu popicele în aer şi săritori în aer. Lângă plajă locuieşte într-o rulotă milităroasă, cu rogojini şi accesorii de camping desuet, cupluri hirsute la vreo douăzeci şi ceva de ani, plasate sub titulatura de Circus nomad. Ne uităm la ei discret, dar ca la nişte ciudăţenii de peşteră. Uneori ni se pare că sunt olandezi, alteori că sunt gitani spanioli. Până când şi presupusa tavernă de lângă mare este o terasă din stuf, cu nailon deasupra. Parcă am fi în America de Sud, prin anii ’50 ai secolului trecut. Pe stâncăria de lângă plajă se sălăşluieşte adesea, cu genunchii la gură, un bărbat la vreo 50 de ani, cu părul lung şi semiîncărunţit, lăsat liber până la brâu. Omul parcă păzeşte promontoriul. L-am poreclit Fachirul. În ultima parte a stagiului nostru la Chania, am schimbat plaja şi am mers mai departe, într-un loc mai omenesc şi aranjat, unde, totuşi, mă lăfăiam tigreşte la soare lângă minunaţii crini ai nisipului (întâia dată i-am văzut în insula Kos, mirosul lor este ascuţit şi moale în acelaşi timp, iar delicateţea cupei lor este hipnotizantă).

creta 2009 (II)

Septembrie 10, 2009

Behemotovna2

Jurnal hanian (II)

Ne-am împrietenit cu o pisică neagră foc pe care am botezat-o domnişoara Behemotovna (foşneşte ca dracu’ sub mâna lui Korin), apoi cu o capră impasibilă poreclită Ioanacreangă şi iedul ei, Ioncreangă. În faţa odăii noastre, o insulă infimă, în faţa căreia adastă destule corăbii improvizate, ca să se scalde amatorii pe o plajă izolată, fără turbulenţe. Ne salutăm cu toată lumea întâlnită, cu bătrâneii care îşi udă minuţios ardeii iuţi, cu păstorii de capre şi oi, şi tot aşa, cu femeile bătrâne, îmbrăcate în negru. Fiindcă suntem la sat, de fapt. Cu bucătarul nostru lituanian, Iustinas (arată ca un Kafka vesel!, dar noi îi spunem Iustinian, de la împărat) care ne pregăteşte seara horiatiki, salata grecească adică, apoi plăcintă cu spanac, tarhon şi mărar, orez cu alge, ardei umplut exclusiv şi gătit la cuptor cu brânzeturi topite; suvlaki şi tzaziki; sau ciuperci împănate; sau cine ştie ce altceva, pui umplut cu ierburi şi cu sos de vin alb. Justinas este dislexic, nu poate citi cărţi, întrucât nu reţine decât cuvinte disparate. Ştia de Bulgakov şi de Maestrul şi Margarita, dar din pricina bolii sale nu citise cartea. Văzuse, în schimb, serialul din 2005. Mama lui, paradoxal, este bibliotecară! Din Creta, Justinas urma să plece spre a bucătări în Africa de Sud şi apoi în Japonia.

La prânz scriu cât apuc la Angelus, vreo trei ore, cât mă ţin puterile pe arşiţă, de citit ceva nou nu am la mine, ci doar de recitit: Versetele satanice şi Mesi@. Deşertul roşu spre mare e abrupt şi prăfos, totuşi de sus, înainte să coborâm, ne jucăm uneori cum că putem zbura: drept care planăm întrucâtva, fiindcă nimeni nu calcă pe-aici, suntem stăpâni de-a dreptul. Spre amărala mea, într-una din zile, am găsit tocmai pe drumul pustiu şi sălbatic un CD aruncat pe care scria … Manele diverse! Se vede treaba că nu poţi scăpa de ţigănia de acasă nici în Creta, în pustietate.

creta 2009 (I)

Septembrie 8, 2009

PeisajAlexis1Chania

Jurnal hanian (I)

Vara aceasta am ajuns din nou, după zece ani, în Creta: dar nu la Iraklion şi Knossos (ca acum un deceniu, când am pornit-o hămesită epic la Knossos, ca să închei partea grecească din Tricephalos), ci la orăşelul din celălalt capăt al insulei, Chania (se scrie cu ch, dar se pronunţă doar h). După socotelile mele şi numerologia aferentă, vara aceasta totul are legătură pentru mine cu 1, 2 şi 10, de aici ironia amuzată a lui Korin care m-a poreclit Dantissa (cu precizarea că Dante era obsedat de tot ce avea legătură cu cifra 9), K fiind pe post de, hiha, Beatic (fără r). La Iraklion am ajuns în prima seară în centru, la fântâna veneţiană Morosini, unde tronau cele 4 jivine care îmi sunt specifice zodiacal şi nu numai. Ai putea fi poreclită şi Marciana, a zis amuzat Korin, ca şi acum nouă ani în lagună. Mda, ce ţi-e şi cu mulţimea de lei strânşi la o singură fântână veneţiană exportată în Creta! Apoi am străbătut insula pe lungimea ei până la Chania: peisajul mai aspru ca de obicei, chiar şi în preajmă la Rethymnos, deşi totul aici poartă amprenta lagunei mele iubite şi decadente. Şi mai departe în timp, civilizaţia specifică locului este una de tip palatal, fără fortăreţe, dar cu palate sofisticate şi aproape imperiale ca la Knossos. Totuşi, la Chania, nici vorbă de aşa ceva.

Locuim la un mic hotel izolat de lume, pe un deal, de unde toată coasta e la poale, plus centrul insulei, pe sfert, cu munţii de peste 2000 de metri şi casele albe clădite sub formă de stup. La marginea oraşului, cocoţaţi rustic şi singuratici, flancaţi de un deşert roşu care duce până la mare şi pe deasupra căruia zboară ereţi care vânează şoareci de câmp. Drumul prăfos până la mare, unde ne scăldăm, e plin de smochini, cactuşi, platani, dafini, palmieri de tot felul şi rodii. Ah, şi puhoi de bougainvillea. Eu mi-s soră cu doamnele capre şi oi pe aici, căci alături de ele culeg şi mănânc smochine direct din pom; fructe de cactus e mai greu de arvunit, dar dacă am o foarfecă la mine şi o pungă de plastic e în regulă. Rodiile, spre norocul lor şi nenorocul meu, nu sunt coapte încă. În curtea hotelului nostru rustic găinile şi caprele mănâncă piersici, de auzit nu se aud decât tzitzikia, greierii uriaşi greceşti care bâzâie de parcă ar fi lăutari.

buzunarul de la piept

Septembrie 6, 2009

nightbirdman

blogul meu pentru buzunarul de la piept

am fost sfătuită cu prietenie să personalizez noul blog mesmeeacuttita de aici, să îi dau amploare, să-l fac mai vizibil. dar eu nu simt deloc nevoia aceasta, dimpotrivă. dacă pe yahoo 360, mesmeea avea oarecare deschidere spre mulţimi (deşi am tăiat vreo 30 de friends sau nu am dat acceptul pentru cam tot atâţia, în final aveam 115 amici înscrişi), admit că mai nou mesmeea cuttita ar prefera ca blogul ei să fie unul de buzunar (la piept), şi să fie citit de cât mai puţină lume, doar cei strict şi foarte interesaţi de ce fac eu. atât. nu ştiu de ce simt astfel, dar aşa simt. cu cât mai puţină lume mă va citi aici, cu atât mai bine. ba chiar am senzaţia că după ce va apărea romanul angelus, am să scriu pe blog exclusiv pentru cei foarte puţini ai mei. va fi un blog ca un sipet şi ca un epistolar restrâns. îmi voi închipui că scriu pe un pergament.

p.s.

cât despre wordpress, acesta merge uneori (electronic vorbind) chiar mai rău decât yahoo 360!

Persefoni

Septembrie 2, 2009

night-owl

Persefoni tămăduită

Înavuţită în infern cu o a doua viaţă, Persefoni se preschimbase într-o lunecoasă femeie-delfin, înfăşurată în jurul zeului ei ca un şarpe de neguri. Thyrsul împodobit dintre coapse al zeului era într-atât de preaplin, încât zeiţa voia să îşi prelungească răstimpul în lumea de jos. Uneori, zeul cel negru o înfăşura într-o blană de ciută udată cu vin de smochine. Alteori îşi cinstea zeiţa îmbrăcând-o în ramuri de mirt şi-mpletindu-i cozile cu frunze de dafin. Dacă Demetra nu ar fi ştiut să o cheme la suprafaţa pământului, în lanurile sfinte, se spune că Persefoni ar fi rămas răscoaptă patru anotimpuri întregi în lumea de jos, cu zeul ei arămiu.

Pe drumul de întoarcere din Creta am făcut escală la Athena. Aici, în aeroport, am stat lângă un american cu pălărie de colonialist, care citea o antologie a poeziei erotice vechi greceşti. Când americanul a făcut pauză, i-am cerut cu împrumut cartea şi am deschis-o la întâmplare: aici am dat peste inscripţia de mai sus, găsită cu câteva secole înainte de Hristos, undeva în Pelopones. Nu e tocmai un poem erotic, ci un răvaş în proză, cum s-ar spune, dar cât se poate de fascinant. Am copiat textul în engleză şi ajunsă la Cluj am tradus inscripţia, stilizând-o puţin. Am făcut aceasta, întrucât inscripţia de faţă este de o mie de ori mai senzuală decât toată poezia erotică găsibilă astăzi la autorii contemporani. Tocmai prin simplitatea şi naturaleţea ei.