Madonnetta desenata de prichindeii din oraselul Conversano

Precizez de la inceput – nu am diacritice astazi (de fapt se vede cu ochiul liber). In oraselul Conversano am ajuns in luna mai a acestui an de gratie si delicii, cand cetatea Bari m-a gazduit cu asupra de masura si rasfatz. La Conversano se gaseste o fortareata in care inca mai locuiesc batranei de altadata., care ies la ferestre si fac semne de ramas bun sau de bun venit. Dar, mai ales, in parcul de langa fortareata, se gasesc agatate de copaci desene ale prichindeilor care au ceva sa ii spuna Fecioarei Maria. Madonnetta, cum o numesc prichindeii. Am ales aici pe spranceana aici cateva din desenele la care m-am zgait, multumita ca prichindeii izbutisera sa priceapa din Madonnetta mai multe decat ar fi putut sa priceapa vreodata oamenii mari…

Lou (o istorie a emigranților)

ești aici lângă mine și deja amintirea ta supremă o acopăr cu pudră

ne uităm la televizor ca niște animale de casă zărim morți și răniți

suntem niște obiecte de lux cu pielițe brune

it’s a perfect day Lou Reed

doar noi doi știm să facem din sărut o patrie

și din dragoste o istorie a emigranților

seara răsucim o lumânare a cărei arsură ne rămâne lângă inimă până dimineața

fără ca vreunul din noi să mai creadă vreodată în moarte.

I want to ride my bicycle bicycle bicycle

Nu e chiar așa cum spune cântecul Queen-ilor (eu votez cu Peter Pan, să fie limpede!), dar cum în primăvara-vara asta am biciclit cu spor și am scris despre bicicleala mea proustiană, țin cu dinții ca toamna să-mi  mai îngăduie oarecare bicicleală și să mai stea puțin cu noi aici melancolia tihnită, să nu se ducă de tot (nici vara indiană). Ascult Queen și mă întorc cu 30 de ani înapoi, la granițele a tot ce nu mai poate fi delimitat.

Bicycle bicycle bicycle
I want to ride my bicycle bicycle bicycle

I want to ride my bicycle
I want to ride my bike
I want to ride my bicycle
I want to ride it where I like

You say black I say white
You say bark I say bite

You say shark I say hey man
Jaws was never my scene
And I don’t like Star Wars
You say Rolls I say Royce
You say God give me a choice
You say Lord I say Christ
I don’t believe in Peter Pan
Frankenstein or Superman
All I wanna do is

Bicycle bicycle bicycle
I want to ride my bicycle bicycle bicycle
I want to ride my bicycle
I want to ride my bike
I want to ride my bicycle
I want to ride my

(…)

Mafalda și Lolo (sfânta treime fetițomană a unui blog)

Despre Mafalda cea bretonată, cu ciorapii căzuți, verzulie la rochie și fundă, am aflat doar la Buenos Aires. E unul din personajele de caricatură cele mai iubite din Argentina, Mafalda fiind o fetiță de ispravă, pusă pe gânduri și fapte grele legate de umanitate, desenată fiind ea de faimosul Quino. Fetița aceasta a făcut furori în America de Sud, acum aproape jumătate de secol, când a fost desenată. E de găsit la Buenos Aires, în boemul cartier San Telmo, unde stă cuminte pe o bancă, la o râspântie.

Când am văzut-o pe Mafalda în stradă, m-a scuturat de balonzaider, trăgându-mă și de ureche, o altă fetiță, Lolo din Ținutul Celălalt, prietena lui Spuki cel poznaș, iscoditor, zeflemist. Mi-am adus aminte că, într-o zi, cei doi au intrat tocmai într-un computer:

(…)

computerul nu are ochi ci doar cabluri de caramel

zise lolo trăgându-se de părul tuns scurt ca o balerină de sârmă

pe computer scria câine rău aşa încât copilaşii nu-l atinseră de îndată

ci mai întâi îl ademeniră cu puţin zahăr candel

apoi computerul începu să strige că-l pişcă limba

şi că-l doare capul de la meningita supersonică

cât de straniu vorbeşte computerul ăsta zise lolo afonică

parcă are dinţi de şmirghel şi gâtlej de celofan parcă are guturai

cred că-i oligofren fiindcă-i cumpărat din hong-kong

cred că-i cumpărat din honolulu unde banii sunt uşori ca un pai

ce-ar fi să-l scormonim ca să vedem cu ce e umplut

poate are mai multe covoare de lut

zis şi făcut copilaşii intrară-n computer cu zumzăială şi chicoteală

deşi bănuiau că acel ozn e bolnav de răceală

(…)

P. S.

Firește, eu sunt spectrală aici pe blog, între Mafalda și Lolo 🙂

întrebare și răspuns (tabla înmulțirii pe înțelesul cititorului pătimaș)

 Întrebare: Top 5 cărți care te-au marcat/impresionat/schimbat ?

Răspuns: De marcat și impresionat au făcut-o câteva cărți (vreo 20). Dar una singură m-a schimbat pentru totdeauna. Și îi scriu titlul aici de cinci ori (fiind vorba de un Top 5, așa cum mi-a fost solicitat în întrebare):

Maestrul și Margarita

Maestrul și Margarita

Maestrul și Margarita

Maestrul și Margarita

Maestrul și Margarita

🙂

furtul meu de pe blogul lui Em

Mi-a placut mult textul lui Emilian (Galaicu-Paun) despre Eugen (Cioclea), asa incat, iata, il astern si eu aici (copiat ori furat), in patul sau cuptorul de blog. M-a tulburat de fapt istoria mica si mare a acestei prietenii despre care nu am avut habar. Fiindca-i o poveste tulburatoare cu vii si morti si iar cu vii.

Ce te mai poate încălzi, Eugen Cioclea?!

L-am cunoscut într-o seară geroasă de decembrie, în 1986, la Moscova, după ce faima de poeta vates, dar şi de poète maudit îl precedase – poemul său „Cina irodică”, apărut în primăvara aceluiaşi an în Literatura şi Arta, tocmai fusese criticat la Comitetul Central al PC din RSSM –, şi nu oriunde, ci la restaurantul Casei Centrale a Literaţilor de pe Sadovoe Kol’ţo (celebra „Casă Griboedov” din romanul lui Mihail Bulgakov, Meşterul şi Margarita), întâmplarea adunându-ne, vreo 7-8 inşi, în jurul unei mese la care, cel puţin într-o primă fază, mai mult se discuta decât se bea. Nu m-a plăcut – avea şi toate motivele: la 22 de ani, eu deja publicasem un volum (nul, din p.d.v. poetic), iar el abia dacă reuşea să strecoare, pe ici-acolo, nişte texte ce nu puteau aparţine decât unui… Mare Poet. Unuia profund nedreptăţit, şi pe care abia Perestroika îl va (re)pune în drepturi, dacă nu de Primus inter pares în cadrul generaţiei sale (N. Dabija, L. Lari, L. Butnaru, V. Romanciuc ş.a.), cel puţin de „buzdugan” (de fapt, adevărat meteorit tungus!) al generaţiei 80 (d’aia antologia Portret de grup, Arc, 1995, începe cu o selecţie generoasă din Eugen Cioclea, pe atunci autor a două cărţi, Numitorul comun, 1988, şi Alte dimensiuni, 1991). Ne-am despărţit în coadă de peşte, nu înainte de a-i fi cerut totuşi telefonul, iar peste doar câteva zile (mie unuia mi s-au părut luni!) îl sunam acasă (şi astăzi mă mir ce tupeu am putut să am!), anunţându-mă că vin să-i citesc – altceva, cu totul altceva decât publicasem până atunci! M-a primit (stătea la dracu-n praznic, la nordul Moscovei, într-o „comunalkă”), m-a ascultat, mi-a citit la rându-i din poemele sale inedite (pe atunci, absoluta majoritate!), cu care-şi tapetase pereţii, iar asta însemna pentru junele autor care-i trecuse pragul (cu inima-n călcâie!) cam ceea ce trăise tânărul Paul Valéry în acea seară memorabilă la Stephane Mallarmé acasă, după care a devenit cu totul alt om (& Poet). Din acea seară de lectură, în care am „încrucişat” poeme, şi abia apoi „am ciocnit pahare”, l-am considerat pe Eugen Cioclea dacă nu Maestrul meu, cel puţin Cavalerul care m-a investit în ale Poeziei – nimeni, niciodată nu va mai avea asupra-mi o influenţă pe potrivă.

Cu ce-aş putea să-i compar poezia? Cu un pahar de 250 ml de votcă, băut pe nemâncate, dintr-o răsuflare – ascultându-l la bucătărie (într-o bună tradiţie sovietică, toate discuţiile „за жизнь” aveau loc anume acolo, de regulă până târziu), ţin minte cum mi se tăiase respiraţia –, şi care, în loc să te ameţească de cap, îţi limpezeşte mintea, încălzindu-te totodată la inima. Ca şi cum, de unde dădeai pe gât tăria („Dădeam pahare tari pe gât/ să scap de jeg, să fac curat”, vezi Cina irodică), tocmai ţi se făcea o transfuzie de sânge (proaspăt!!!) – oricine a vibrat la versurile lui Cioclea, trebuie să se fi simţit „de-un sânge” cu Poetul (doar Vladimir Vâsoţki – suntem încă în URSS! – dădea senzaţia de a fi unul „de-al nostru”; nu sunt primul şi nici ultimul care-i pune alături pe aceşti doi mari artişti). Viguroasă, de-o vitalitate nedezminţită/de neegalat (în primele două volume), poezia lui conţine mai multă hemoglobină decât toată (leşinata!) poezie sovietică moldovenească luată la un loc, dar şi sămânţa unei noi literaturi (postmoderne, zice-ţi-i cum vă vine pe limbă) pe care a salutat-o cu o generozitate de care doar marii creatori sunt în stare. Căci asta e – cu Cioclea fie erai „per tu”, fie nicicum!
Nu mi-ar ajunge o viaţă de om să-l mărturisesc, aşa că închei subit aceste rânduri „plânse” – cu promisiunea de a reveni pe larg, într-un studiu consacrat operei sale poetice – prin a cita un fragment dintr-unul din poemele mele preferate, Ce te mai poate încălzi (ironia sorţii – în ultimii ani, i se tăiase, din cauza datoriilor, încălzirea centrală, aşa că în iernile geroase Eugen Cioclea îşi umplea sticlele cu apă fierbinte şi abia apoi se băga în pat), cum aş arunca un pumn de ţărână în groapă:

„Zece plapume din păr de cămilă
vor încerca imposibilul
şi nimănui nu-i va trece prin cap
că dacă te mai poate ceva încălzi,
de astăzi încolo,
acesta e pământul natal aruncat cu lopata,
peste trupul tău de 1 m 79 cm lungime,
pământul natal aruncat cu lopata,
aruncat cu lopata, aruncat
cu lopata.”

Acum, că-şi va dormi somnul de veci în satul natal, la Terebna, alături de părinţii săi, mă întreb şi eu, ca tot omul ce şi-a pierdut un apropiat: CINE NE MAI POATE ÎNCĂLZI, DACĂ NU EUGEN CIOCLEA?!

sora noastră Simona, povestașă cu șarm

Simona Sora este o povestașă: există în romanul său, Hotel Universal (Polirom, 2012), o doză percutantă de oralitate și de narativitate native, deși probabil că aceste ingrediente (necesare unui povestaș) sunt constituite și din lecturile avizate ale autoarei, de-a lungul anilor, Simona Sora fiind cunoscută ca o cititoare performantă și de-abia apoi/acum ca o povestitoare cu șarm. Constatarea mea analitică este aceea că nu mai contează subiectul romanului Hotel Universal (pe scurt – o monografie înlănțuită a orașului București, cu tot calabalâcul epic și fermecător pe care îl presupune acest lucru din partea unui autor talentat, care cunoaște istoria și harta orașului într-atât de bine încât își poate îngădui să le reinventeze), cât miza acestei cărți în contextul prozei actuale românești. Simona Sora scrie cu plăcere fățișă, iar această plăcere îi este dăruită, cu finețe, și cititorului. Autoarea pare că nu mai are nevoie de o poveste anume (centrală, deși aceasta există), întrucât textul ei poate funcționa și numai prin poveștile colaterale ori prin ramificații. Și, poate, chiar meandrele textului sunt cele care coagulează istoria acestui roman, structurat, de altfel, după ce autoarea a ingurgitat lecțiile decisive (experimentale sau nu) ale prozei universale, căci, nu e totuna să scrii roman la douăzeci și ceva de ani ori să o faci după patruzeci de ani.

Cum spuneam, nu contează firul central al poveștii, ci plăcerea textuală. Mă gândesc, de pildă, și numai la capitolul despre istoria ciocolatei la Capșa și este de-ajuns. Este unul din primele capitole ale cărții care vestesc voluptatea lecturii și plăcerea textuală pe care am invocat-o mai sus. Cititorul nu mai trebuie să se ghideze după o arhitectură sau după o structură anume a poveștii, ci se lasă plimbat, liber, cu o ambarcațiune aristocrată pe lacul de lângă o vilă sau un castel semi-baroc (îngăduită fie această metaforă oarecum previzibilă, dar adecvată!), care e tocmai romanul Simonei Sora. Lucrul acesta este tihnitor și delicios.

Modelul stilistic care-i induce degustătorului de proză plăcerea lecturii este canonul de tip 1001 de nopți, adică al tuturor poveștilor în ramă (orientale, europene sau pur și simplu universale) care se sălășluiesc pe lumea aceasta. Simona Sora știe acest lucru, și-l asumă și mai ales se bucură ea însăși când scrie (bucuria aceasta este evidentă, transpiră aromat în roman). Nu este niciun orgoliu aici din partea autoarei, ci doar o plăcere intrinsecă de a scrie, de a povesti, de a istorisi, relata și, firește, credința ori dorința că povestașa va fi ascultată, receptată, citită, iar plăcerea ei narativă și stilistică va fi degustată. Întrucât deliciul stilistic este pe măsura istorisirilor, însoțindu-se pe potrivă.

Ca să fie inedit și pe altă latură, romanul Simonei Sora nu ambiționează să fie o monografie liniară a Bucureștilor, de aceea cronologia este în mod hibrid (și intenționat) fracturată și sinusoidală, construind punți rupte între două secole de evoluție antropologică și social-politică (al XIX-lea și XX). Autoarea este interesată ca textul ei să conțină și un soi de reportaj urban, romanul anexând lecturii și o călătorie metropolitană care se scrie (este scrisă) exact în clipa în care este materializată pe străzile Bucureștiului și a punctului nodal (răspântia) concretizat de edificiul Hotelului Universal devenit, chiar el, romanul propriu-zis – cu etaje, locuitori (foști și actuali), holuri, administratori, întâmplări etc.

O altă cale deschisă de romanul de față este alcătuită de galeria magică de portrete femeiești: personajele acestea, deși fac parte dintr-o lume reală și adesea chiar mizeră (marcată de penurie), au un conținut și o coloratură mirifică, de femei mântuitoare prin varii metode. Nu este de mirare, fiindcă aceste femei sunt, de fapt, cam toate, niște Șeherezade adaptate, reciclate, remodelate (fie că ele se manifestă vădit, ca povestitoare, fie că sunt niște naratoare intrinsece).

Dotat cu toate aceste ingrediente (plăcere epică, stilistică aromată, urbanistică inițiatică, magie feminină), romanul Hotel Universal, al povestașei Simonei Sora, captivează și menține cititorul atent, răsfățându-l pe bună dreptate.

 

(fragment dintr-un text în curs de apariție în revista de cultură Steaua, nr. 9-10, 2013)

locuri sabatiene din „Despre eroi și morminte”

PARCUL LEZAMA

MIRADORUL

GALERIA

Trenul spre Buenos Aires, direct de la București către Cluj

Aseară (și azi noapte), întorcându-mă de la București cu un tren hârbuit și scârțâitor, dar călduros, singura veselie a fost că am ațipit pe mocneala roților și a șinelor care sâsâiau, și m-am trezit direct în Buenos Aires, în cartierul La Boca, într-un bistrou ticsit, plin de afișe de epocă. Ciudățenia era că tavanul bistroului era tapetat sau garnisit cu pachete goale de țigări și că muzica de la patefonul care foșnea cu întreruperi era un tango corcit cu jazz. Azi dimineață, acasă, nu știu ce mi-a venit și m-am uitat, pe fugă, la fotografiile din Buenos Aires, găsind, firește, tocmai bistroul ivit în visul cel mic și afumat din tren. Ce am uitat să spun este că dansam, în vis (deși mai degrabă țopăiam decât dansam), tango cu o păpușă de cârpă pe care mi-o trăsesem pe brațul stâng, ca pe o mănușă.

una-alta despre

Masa mea de scris arată cam așa, încărcată cu tot soiul de ingrediente: 1. un laptop Toshiba (cam hârșâit); 2. o farfurie mică pe care se găsesc pietre (din Marele Canion, din deșert, de la Pompei, din insula Milos); 3. o albină metalică uriașă și emailată; 4. cea mai pitică și aparte carte din casă (o țin ca pe o cutie de chibrituri în mâini) care conține o invocare a morților; 5. o iconiță pe sticlă; 6. doi îngeri mici – unul din paie aurite, celălalt din lut; 6. un înger descărnat de-al lui Damien Hirst (într-o carte poștală); 7. un leu gravat de mine după șablon, la muzeul Victoria and Albert, din Londra; 8. un piron aurit de cale ferată (de odinioară) de la New Orleans, pe care l-am primit cadou la un festival de povestitori din Transilvania și de pe Mississippi; 9. un ban fals din aramă, de trecere peste un pod; 10. o grămadă de caiete și jurnale și carnețele scrise sau doar mâzgălite! În spatele mesei se găsește chitara mea de folkistă și rockeriță, din adolescență (cam dezacordată, fiindcă nu mai știu să cânt, am uitat).

De fotografiat nu vreau să-mi fotografiez masa de scris, fiindcă n-ar fi prea sănătos: o asemenea fotografie mi-ar fura energia, magic vorbind. Așa că arăt, în schimb, o imagine de la o masă de citit și făcut fișe, undeva, într-o faimoasă și erudită bibliotecă londoneză. Cine are imaginație și-o poate închipui și fără să vadă în mod real masa mea de scris :).