Archive for Noiembrie 2013

ciocolateria pariziana Tdnil (a se citi pe dos)

Noiembrie 28, 2013

IMG_1475

Dupa pomul urias cu ceasuri si personaje din benzi desenate, basme, povesti (de langa Opera), am adastat la Paris, la ciocolateria Lindt. In vitrine erau cesti enorme cu ciocolata lichida, cazand in cascada (trei soiuri – neagra, cu lapte si caramelizata). Vanzatorii aveau chipiuri moi si sorturi tiparite, iar pe nas un buton de ciocolata, pe care cumparatorii apasau dupa dorinta. Ca bonus, ciocolateria oferea jucarii de ciocolata, indeobste soldatei de plumb si papusele mecanice. Intr-un colt, se fabricau mingi de fotbal si de rugby, tot de ciocolata, invelite in staniol rosu. Carti mari de ciocolata (erau niste dictionare, de fapt) erau asezate in rafturile din spatele bomboanelor (nici mai mult nici mai putin decat o suta de sortimente de testat si antrenat cerul gurii). Servetelele erau si ele de ciocolata, asa incat atunci cand te stergeai pe gura, tot cu ciocolata te manjeai!!! Cred ca doar oamenii care intrau si ieseau de acolo erau facuti de altceva decat din ciocolata (totusi, despre fantasmele lor de cofetari ratati nu pot garanta in vreun fel livresc). Era cald si bine, mirosea a cuptor si iarna cu bunici. N-as mai fi plecat. Ma gandeam la prichindeii maturi si la povesti cu nemiluita.

IMG_1476

Periferic – atelierul de proză psihedelică (Phantasma, 2012) – fragment

Noiembrie 19, 2013

periferia-01- 

PERIFERIC

(fragment)

Îmi amintesc şi astăzi cele trei geamuri mari, larg deschise, care lăsau lumina şi aerul proaspăt să intre în toată camera. Îmi amintesc cum asta făcea ca Locul Dorit să fie şi mai râvnit de toată lumea, fără ca toţi să poată ajunge la el. Cum obişnuiam să stau în cealaltă parte a camerei, sprijinit de perete, privind fix înainte, neînţelegând de ce era caloriferul pus sub fereastră, de ce erau singurele lucruri bune din cameră puse în acelaşi loc.

Îmi amintesc cât timp mi-a luat să învăţ mersul lucrurilor. Să mă obişnuiesc cu orarul de fiecare zi. Să pricep care era treaba cu împărţitul jucăriilor: nu-i înţelegeam pe ăia mari de ce ţineau morţiş să le aibă pe cele mai bune, fără să le bage prea mult în seamă. Ţâncii, cu mucii curgând, trăgeau de ele ca nebunii, să le primească înapoi. Era ceva în felul în care se smiorcăiau, ceva care le dădea ălora mari impresia că deţin controlul. Asta, bineînţeles, până se ajungea la televizor, singurul pe care n-au reuşit în veci să pună mâna. Era aşezat suficient de sus, încât să le fie şi lor dificil să-l ajungă, şi, în plus, singura tentativă de a schimba canalul a stârnit aşa nişte proteste din partea mucoşilor, că totul nu s-ar fi putut rezolva decât într-o mare revoluţie, de genul celor despre care, vrând-nevrând, citeşti în manualele de istorie. Desigur, nimeni nu şi-ar fi dorit asta; ăia mari, cu atât mai puţin.

Grupurile erau liniştite, în ziua aceea. Ăia mari stăteau undeva afară, bucurându-se de căldură şi aer curat, iar cei mici, în faţa televizorului, mestecând creioane de colorat deasupra mesei mari din mijloc. Toată treaba cu televizorul era destul de enervantă şi pentru mine. De fiecare dată când mergea vreo reclamă la jucării, toţi cei din jurul mesei săreau şi ţipau: cel care spunea primul că are jucăria aia, chiar dacă o avea sau nu, era, cel puţin pe moment, privit cu respect.

Obişnuiam să mă strecor, în patru labe, către uşa din dreapta, care dădea spre coridor. Dacă s-ar fi legat cineva de mine, puteam foarte bine să nu spun nimic şi să mă opresc la măsuţa de lângă perete; sau, dacă ajungeam mai departe, să mă prefac interesat de vreo carte de pe rafturile de jos ale bibliotecii. Aşa am făcut şi în ziua aceea. Singura problemă a fost că, aproape ajuns la Locul Dorit, i-am auzit pe ăia mari intrând prin uşa din spate. Am luat-o încet spre coridor şi, apoi, m-am ascuns în debara. Cutiile bine sigilate, aşezate una peste alta, în două turnuri mari, cutii despre care nimeni nu ştia exact ce conţin, erau tot acolo. Îngrămădit între cele două turnuri, auzeam zgomotul televizorului doar înfundat.

Începuse să-mi placă muzica şi-n vremea când încă nu ştiam cu ce se mămâncă. Tocmai pentru asta îmi păstrasem, ascunsă şi ea, cea mai rezistentă bucată de carton din câte găsisem în debara. Noaptea, mă strecuram afară prin uşa din spate, care rămânea tot timpul deschisă. În zilele de dinainte, găsisem încă un băţ de îngheţată, din plastic, pe care aveam să-l folosesc în curând. Dar înainte să mă dumiresc prea bine ce aveam de gând să fac cu el, înainte să născocesc din el primul meu instrument muzical, am auzit pe cineva de partea cealaltă a uşii.

– Scoarţă! Ce naiba faci acolo?

Era unul dintre ăia mari; şi mai rău, era, într-un fel, șeful lor. Şi, nu, nu el era Scoarţă; Scoarţă eram eu. Mi-a smuls din mână bucata de carton, bucata mea de carton, s-a uitat câteva secunde la ea, după care mi-a aruncat-o înapoi. Pe urmă, fără nici un avertisment, m-a prins de braţ şi m-a tras cât a putut el de tare. Unul dintre cele două turnuri de cutii a început să se clatine, dar nu atât cât să cadă. A trântit uşa de la debara, ca şi când ar fi vrut să spună Să nu te mai prind în veci acolo! Dar n-a spus nimic, s-a uitat la mine şi a râs. Nici eu n-am făcut mare lucru, doar ţineam strâns beţele de îngheţată, pe care apucasem să le scot înainte ca matahala să mă tragă afară din debara.

Căutam beţele astea cu fiecare ocazie, mai o bucată de carton, mai ceva aracet pe ici, pe colo din care aveam să fac mai târziu primul meu instrument muzical: tubomelconul.

După ce-am adunat destule beţe, am încercat să văd care se potriveau mai bine pentru un instrument: care vibrau, care erau mai elastice. Unele sunau atât de ascuţit încât abia le auzeam, altele sunau jos, misterios, aproape metalic. Cum atelierul meu era inevitabil în camera de zi, uneori mă alegeam cu spectatori.

Primele încercări le-am făcut în bibliotecă, unde, fără zgomotul reclamelor de la televizor, icnetele picilor sau vocile sparte ale ălora mari, puteam să alătur vibraţii împreună şi pe rând în linişte.

Stăteam într-o zi în bibliotecă aşezat pe un scaun, cu beţişoarele în buzunare şi cu bucăţile de carton in mâini. Era pauza de masă. Încercam să prind sunetul care să mă readucă la imaginea Obiectului Dorit.

Parcă îi văd pe toţi adunaţi în jurul meu. Degete mici şi murdare strânse în pumni, chinuindu-se. Voiau să le atingă. Le auzeam şuşotelile, chicotelile, erau curioşi, simţeam asta, dar nu avea rost, nu puteau înţelege ce voiam eu, încotro se îndreapta proiectul meu măreţ, proiectul meu genial.

Încercam să îmi imaginez cum ar vrea Obiectul Dorit să arate, pentru că doar aşa aş fi putut să îl fac să sune cum îmi voiam. Mi-am strecurat mâna în buzunar şi am scos lipiciul – despre care aflasem că poate înlocui scuipatul. Am aşezat o bucată de carton pe masă, după care am aranjat cu grija beţişoarele de plastic de-a stânga şi de-a dreapta cartonului. În final, obţinusem două triunghiuri în lateralele pătratului. Nu mai era nevoie decât să fixez capetele beţelor, lipind o a doua bucată de carton deasupra lor, aşa încât beţele să fie în siguranţă. Acesta era zgâlţotonul.

(……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………)

to be continued

Autori:

Răzvan Cîmpean, Alex Cormoş, Maria Birtocean, Călina Părău, Dacian Cîmpean, Diana Badea, Dumitru Vlad, Ioana Gavrilovici, Mihaela Belbe

Jose și Doris (ieri și azi)

Noiembrie 17, 2013

Ieri a fost ziua de naștere a lui Jose Saramago (dispărut în 2010), azi a murit Doris Lessing. Ambii Nobelarzi (Saramago în 1998, Lessing în 2007). Am fost curioasă să scormonesc după discursurile lor de laureați, drept care iată câte ceva mai jos, tăcerea cutumiară a lui Saramago (așa cum cerea protocolul), ironia amuza(n)tă a lui Lessing (când află de acordarea premiului) :

saramago

doris lessing

Fabrica de ciocolată de pe insulă

Noiembrie 14, 2013

GEDSC DIGITAL CAMERA

Cam așa arată Fabrica de ciocolată de pe insula Cipru, din satul muntenesc Platres, unde specialitatea sunt bomboanele (și nu batoanele) de ciocolată. Superspecialitatea casei: bomboanele umplute cu lichior afrodit :). Eu le-am gustat, erau relativ delicioase, dar nu depășeau moderația în domeniul ciocolatin/ciocolatiu. Înveselitor a fost, însă, altceva: faptul că în spatele Fabricii (și magazinului) de ciocolată se găsea un teritoriu de joacă pentru copii, unde, jucăușii erau maturii care consumau faimoasele bomboane umplute cu lichior afrodit :). Firește, am folosit și eu cu onor și spor respectivul teritoriu…

graffiti made in Nicosia – taverne unde să scrii

Noiembrie 10, 2013

GEDSC DIGITAL CAMERA

Mai ales după-amiaza e tihnit să zaci la umbră și să scrii uitat(ă) într-o tavernă-cafenea, ce are în față ziduri umplute de graffiti. Nicosia e plină, în partea veche, de astfel de chestiuni vizuale, inspirate, o parte din ele, de personajul legendar Dragoman. Graffiteurii nu vin aici doar noaptea, ci și în timpul siestei, de-aici lenea lor preschimbată în sport și moleșeala privitorilor preschimbată în admirație. Nu degeaba se numesc siestophilos (e un cuvânt adaptat la repezeală, mi se explică la ureche) ! După muncile de desenat atroce, graffiteurii se duc la Hammam, care încă mai funcționează imaginar în mintea fierbinte a locuitorilor din orașul cel mai hibrid la care am avut acces până acum. Pe când o să ajungă Mesmeea și la Ierusalim? – încă e o enigmă :). Sper că se înțelege că până și acest textuleț e o fantasmă.

IMG_20131103_105025

IMG_20131103_105047

GEDSC DIGITAL CAMERA

Ali Bey din Nicosia și anticariatul său pitic

Noiembrie 8, 2013

IMG_20131103_134631

IMG_20131103_134511

Cel mai mic anticariat pe care l-am văzut și vizitat vreodată este acela al lui Ali Bey din Nicosia, sălășluit într-o odăiță de doi metri pătrați în incinta altfel generoasă patronată de Buyuk Han. Stăpânul anticariatului sau mai exact a chiliei respective este Ali Bey, autor al unei Istorii a poștelor din Cipru. Ali Bey și-a adus în chilia sa toate cărțile din colecția personală, care umplu pereții odăiței, de sus până jos, alături de multe alte lucrușoare din alamă, toate mignone, ca pentru păpuși (stative, bibelouri, farfurii, ulcioare, tăvi, pene, căni, pahare). Pentru cei cunoscători (gurmeți) într-ale cărții, Ali Bey oferă și o cahfea cipriotă autentică (cu gust de Amaretto). Personajul e enigmatic și surâzător, așa cum doar gnomii știu să fie. De aceea, nu îi postez imaginea aici și nu îl arăt lumii, ci îl las să rămână misterios în sens nicosian :).

IMG_20131103_134641

ulicioare, cafenele, curți interioare, pilaștri, mirodenii, ceaiuri

Noiembrie 5, 2013

IMG_20131103_131931

Dacă ar putea fi ghicit orașul acesta, s-ar răspândi destule mirozne deasupra văzduhului. Printre ulicioare și cafenele, curți interioare și pilaștri, mirodenii, prăvălii de ceaiuri (Ali Baba, majoritatea), chiar orașul, cu toate credințele lui bifurcate, stă sprijinit pe labe și coadă și pufăie din narghilea.

IMG_20131103_132126

Muezinul se-aude ca un ceasornic, numai că e lichefiat în cântarea lui spiralată, iar clopotele creștine sparg, laolaltă cu nicovala, zgomotul străzii doldora de mărfuri. Poți trăi și poți scrie aici chiar și pe un genunchi, după ce ai mestecat niscaiva tutun de poftă.

IMG_20131103_133147

Dar cele mai parfumate sunt străzile cu case părăsite, năpădite de ierburi, și unde ferestrele ce-au adăpostit odinioară povești de somn ori povești de dragoste (ori pur și simplu povești) au o viață a lor doar de ele știută, prinsă în lemnul vopsit. Hanurile-s încăpătoare și foșnitoare cu furnicarul lor de mâncăruri, pe care îl simți de la o poștă. Cât despre numele orașului despre care vorbesc acum, el e dulce-sărat încât pe aproape oricine ar ademeni, știind că ademenirea aceasta e tocmai soiul de neuitare care macină pe tăcute, ca jarul.