De Sânziene, într-un cartier muncitoresc din Clusium

Să nu mai clevetească nimeni că nu există jocuri & mașinuțe de tot felul, deși lumea din jur se duce de râpă, helas!

Pregătind mătura clasică pentru un zbor de întreținere de Sânziene, ehei!

Troița din Angelus

“Era o masă din piatră, la care obişnuiau ei să se aşeze în amurg, vegheaţi de licurici şi de păsările flamingo. Strânşi laolaltă şi aşezaţi pe scaunele rotunde, fără spătar, îngerii cei trei tăcură, aşa cum le era obiceiul. Numai că de data aceasta, fiind pentru ultima oară şi în ultimul lor răstimp că se mai aflau în Zonă, cei trei îngeri nu mai arătau ca de obicei. Întâi de toate că nu mai puteau fi deosebiţi nicicum unul de altul, de parcă ar fi fost tripleţi, adică gemeni desăvârşiţi. Apoi gâturile lor se alungiseră foarte tare, ca nişte ţevi către cer. Din tunicile azurii ţâşnea o lumină cu firişoare arămii, iar părul lor se făcuse galben ca grâul copt. Mâinile deschise pe masa rotundă şi ochii lor sclipeau: îngerul din mijloc privea la cel din dreapta care, la rândul lui, privea la îngerul următor, aflat tot în dreapta. Cercurile dintre ei erau concentrice. Să ne aducem, însă, aminte că îngerii nu sunt adăposturi trupeşti decât oarecare vreme. Când adăposturile acestea li se strică, ei ies dintr-însele, întrucât ei sunt suflet sută la sută. Noi preferăm să spunem, totuşi, că ei sunt inimă rubinie sută la sută. De aceea îi şi iubim şi dorim pe îngeri, fie că sunt păzitorii noştri sau nu. Cine i-ar fi privit pe cei trei străini de departe ar fi putut crede că erau conectaţi la o priză electrică, întrucât un tremur uşor, un zvâcnet suav putea fi perceput ca ieşind din degetele lor. Erau îngeri fără nume, de parcă ar fi fost gestaţi în cocoane de mătase care încă nu se desprinseseră de dânşii, ci tot lipite erau de ei, ca nişte veşminte ale naşterii infinite. Iar ochii lor alungiţi păreau smălţuiţi şi umerii lor, deşi fără aripi, păreau pufoşi, şi ei în întregime erau chipeşi, cu strălucirea pe care o dă desăvârşirea şi harul de a fi mesageri supremi sau ai nimănui. Şi beatitudinea era nu doar promisă în ei, ci conţinută ca o voluptate de sine. Iar tristeţe nu exista în dânşii din pricină că povestea lor se sfârşea aici, întrucât fiecare poveste sfârşită este reîncepută altădată şi altfel, chiar dacă sufletul omenesc nu mai ştie aceasta. Deci îngerii se priviră, tăcură şi aceasta a fost: între ei se ţesuse o dantelă luminată, ramificată. În trupul lor nu era nicio tânguire ori făcătură. Despre lighioanele din suflet nu aveau habar, acestea doar în oameni se aflau. Aerul era transparent cât să fie frânt, deşirat, apoi umplut cu fâşii moi de raze. Alcătuiau o icoană migălită, adorată pentru frumuseţea ei azurie şi galbenă, pentru catifeaua ei irizată.”

(ANGELUS, Humanitas, 2010)

Albețea din Giovinazzo

Uneori, catedralele albe din sudul Italiei stau în toracele meu ghemuite ca niște pisici. Dar sunt pisici mocninde (sau mocnitoare) și atacatoare în același timp. Iar blana lor are culoarea untului, molipsită de la calcarul alb al zonei. Firește că în aceste pisici se găsesc nouă vieți ale artei, simțirii și dezechilibrului. Tihna din sud este întotdeauna presărată cu puseuri de demență caldă.

 

Știința nomadă

 

Talentul este o ştiinţă nomadă, pentru că nu are un punct fix şi nici o origine fixă: el există, dacă există, doar ca singurul nucleu aproape sacru care funcţionează într-un creator peregrin. Aş putea vorbi aici despre ceva cosangvin mie, anume despre transă, dar ştiu că acest termen ar putea stârni reacţii neliniştite, dacă nu cumva o respingere făţişă. Rămân blocată în vag şi eteral atunci când încerc să dau un croi talentului. Poate că acesta este o formă de alchimie rezonabilă, care poate fi exteriorizată şi oferită celorlalţi  în chip relativ inteligibil.  Tocmai nedefinirea lui exactă (în sens canonic) este cea care aduce satisfacții.

Copiii cărților

Mulți dintre noi suntem copii ai cărților, crescuți printre ele, cu ele ori chiar în ele. Paternitatea ori maternitatea cărților cu care am crescut ne-au făcut să deprindem ceva aparte – nu doar cititul este radical pentru supraviețuire, ci și ori mai ales recititul. Cu toate acestea, pentru mulți dintre noi timpul recitirii nu va fi îngăduit decât la bătrânețe ori în vacanțele de vară din care putem să mai furăm timp nou, încă neconsumat pe toate cele ale vieții obișnuite și pragmatice (vrând-nevrând) pe care o trăim. S-ar spune că, iată, cărțile ne pot aduce timp în plus, timp virtual, timp sculptat din noi (nuanța mea este alta decât a lui Andrei Tarkovski, sculptorul în timp).

Uneori (rar de tot), recitesc fragmente din această carte electronică și iconică scrisă aici pe blogul mesmeic. Le mulțumesc celor care continuă să o citească și care au făcut-o chiar și atunci când eu am renunțat, o vreme, să mai scriu la ea. Dar apoi am regăsit locul acesta și l-am aflat chiar mai tainic decât era la începuturi, tocmai întrucât lumea scria și citea în alte locuri vizibile  (pe facebook ori în varii rețele de socializare) și nu mai avea vreme de o carte ascunsă. Le mulțumesc celor care încă se mai sălășluiesc cu ochii pre aici tocmai întrucât eu nu mă mai pot sălășlui neapărat prin alte locuri scrise de alții altfel decât fugitiv.

(Sayat Nova, viitorul trubadur, copil aici – în filmul „Sayat Nova – Culoarea rodiilor”, regizat de Serghei Paradjanov)

Printre pietrele albe de la Molfetta

Uneori, dimineața, câte-o catedrală medievală mă face să mă trezesc direct în genunchi. Piatra albă de construcție îmi aduce aminte de șerpii din basme, care aduc noroc și vești din alte lumi. Este ceva ocult în acest alb tăbăcit de vreme, dar care încă rezistă și nu încetează să supraviețuiască. Scintilația desăvârșită a pietrei albe nu este doar la amiază, ci și în amurg când, pe fondul vinețiului și al ploilor de vară (uneori năpraznice), albețea pietrei devine aproape mistică în felul ei firesc. Normalitatea acestei sfințenii mici și cuminți produce tihnă și gratitudine interioară. Nu degeaba vorbeam despre trezitul în genunchi.

Soarele și piatra din Lecce

Există piețe unde soarele se lipește de piatră ca șopârla și stă acolo aproape toată ziua, chiar și atunci când vine umbra. Se spune că piatra se preschimbă în astfel de locuri în pergament sau într-un manuscris cu enluminuri pierdute de-a lungul paginilor în așa fel încât nimeni să nu le mai poată citi altfel decât ca într-un fel de Braille al rătăcitorilor. Firișoarele acestea de lumină adunate în mănunchi presară litere și semne care vin din cele cinci substanțe ale lumii . Fața turtită a catedralelor aflate sub soare rămâne întotdeauna albă sau cel mult ușor-gălbuie, ca untul. E-un chip de călugăriță universală care străbate vremurile și spațiile, pentru că singurul lucru limpede este soarele și piatra pe care el se lungește și triumfă. Și nu mai pleacă niciodată de acolo, nu apune. Întunericul aici e tot o lumină.

Despre cum nu știu unde mă aflu

 

Uneori, dimineața, când mă trezesc, nu știu unde mă aflu. Mă dezmeticesc cu greu până înțeleg unde mă găsesc, acasă adică. Ceva din somnul cu lucruri, povești, personaje și călătorii încă mai stă în mine atunci, ca un firișor de sânge, uitat sau înțepenit, curgând leneș sau de-abia picurând. Starea asta de confuzie generează senzații noi, un fel de tranziție între ce fac eu ca făptură socială și ceea ce nu știu oamenii ceilalți despre mine (că fac sau aș putea face).

Dragonul-mascotă de la Salonul de carte din Torino m-a ajutat să pricep lucrul acesta, tranziția sau puntea dintre lucruri. Asemenea lui, făcut din ceară ori plastic, sunt și eu dimineața, când nu înțeleg unde mă aflu. De aflat mă aflu, totuși, undeva, dar e foarte greu să îmi dau seama unde, până când încep să se audă zgomotele, foșnetele, iar culorile primesc densitate și intensitate. Atunci mă trezesc ,dar, asemenea dragonului-mascotă, nu uit că există atâtea alte lumi care nu se arată decât intermediar și fragmentar, până când să fim primiți în ele și ospețiți ca jivine noi, din lumile noastre obișnuite.