Ginsbergheala

 

Când am citit întâia dată Howl de Allen Ginsberg (în imagine, la vremea scrierii cu pricina) am spus că e vorba de un poem fatal al secolului, fățiș-genial la nivel generaționist. Am făcut imeediat coup de foudre. Asta se întâmpla acum vreo 12 ani. Apoi am citit Kaddish care mi-a plăcut doar parțial, apoi Sutra florii soarelui, care mi-a plăcut tot așa. Acum există la îndemână pentru toată lumea poezia lui Ginsberg tradusă de Domnica Drumea și Petru Ilieșu. Drept care l-am citit din doască-n doască pe Ginsberg. Howl îl știam deja pe de rost: poți să citești poemul și de o sută de ori, fiindcă la fel de percutant rămâne și scintilant (nu te dezamăgește adică, în ciuda suspiciunilor legate de caducitatea operei literare). Kaddish mi s-a părut ratat, cu excepția ultimei părți (III, IV, V), care e incantatorie și liturgică. Sutra florii soarelui mi s-a părut în continuare aproape în regulă. Am mai găsit vreo câteva poeme destul de bune, nu foarte lungi și atât. În rest, rateuri, sclifoseală, retorică desuetă ori caraghioasă. Am pigulit poemele la lectură, ca să fiu sigură că nu mă înșel. Iar chestiunea care îmi stă ca un cui este: de ce nu a fost Ginsberg în stare să mai producă poeme fatale? În aproape toate poemele următoare există ceva (vag) din scheletul poemului Howl, dar niciodată nu mai există carnea vizionară a respectivului poem. Niciodată puterea charismatică a bardului de acolo.

(Andrei mi-a urat să am o zi frumoasă a morților și să mă bucur că sunt vie! Lucru pe care și eu îl urez tuturor de azi pe mâine.)

fiecare anhel îmi spune altceva

După aproape trei ani de zile în care nu am mai scris la romanul-frescă despre comunism (început acum cinci ani), trei ani în care m-am baricadat cu voluptate strict în ficțiune și miraculos, ieri am comis un capitolaș despre frontierism (deși ism-ul acesta nu exista), iar astazi unul despre noi în anul 2000 când nu vom mai fi copii. M-am uitat la postările cu pionieri și cu șoimi ai patriei de pe youtube, unde bântuie, fie că ne convine sau nu, o melancolie disipată. Dar când ești copil, nu contează dictatura, ci doar usturimea plăcerilor jocului. Asta am verificat-o și eu pe pielea mea – putea să fie comunism mult și bine că, dacă rămâneam copilă și nu mai creșteam, tot mă jucam de trăznește cu sania, coarda de sărit, în corturile improvizate din pături, pe casa scărilor, de-a partizanii, fazan cu filme, de-a planeta maimuțelor, de-a șerpii, uh, și cred că aș mai avea măcar vreo cincisprezece jocuri de înșirat ca mărgelele. Până ieri ușa realității fusese închisă cu lacăte cât un cap de om: de ce s-o fi deschis acum, nu știu exact. Mă gândeam, apoi, să încep un serial cu Love Letters, dacă tot mi-am cumpărat cărțulia cu pricina din New Orleans, deși gazda noastră mustăcioasă și ghidușă (co-pilotul adică) a strâmbat din nas și mi-a spus – astea-s scrisori ideologice ori de teoria literaturii, nu scrisori de dragoste! Încăpățânată, mi-am luat totuși cartea, măcar pentru faptul că se găsea de vânzare în locul unde Faulkner locuise într-o odăiță de 3 pe 3 m și își scrisese primul lui op. Mă uit la îngerașii cuminți de pe biroul meu, care stau lângă unul din piroanele de cale ferată neworlineză, primite de la postsuprarealistul de odinioară Dave (astazi, poet realist). Unul din ei (cel din lut) zice să m-apuc de postat măcar fragmente din zisele scrisori celebre; celălalt, din paie aurite, zice să nu. Mă uit la amândoi și nu știu ce să fac.

Dumnezeu visează (3). ultimul răvaș

Dumnezeu se afla în camera Lui când ceasul de pe perete a anunţat ora de culcare. Atunci El a intrat într-un vis fără sfârşit. Visa cum un deal s-a ciocnit de un altul, alcătuind un deal cu două făpturi. Au trecut zile întregi până când cele două dealuri şi-au dat seama că nu se pot suporta. Drept care au început să tragă de o parte şi de alta, până s-au rupt şi au rămas doar jumătăţi. Lavă a curs din cele două dealuri precum sângele. Dumnezeu, supărat că dealurile nu s-au înţeles, a construit o clădire imensă ca să le despartă. Minuscule pietre cenuşii de lavă s-au ivit şi aşa au apărut umbrele, însă nu orice fel de umbre, ci unele care gândeau singure, dornice de cunoaştere. Cea mai înţeleaptă dintre ele, a intrat în clădire şi a călcat atât de tare pe prag încât dealurile au zbierat ca din gură de şarpe:

– Mă doare!

Umbra şi-a dat seama că dealurile aveau o strânsă legătură cu clădirea. Atunci, ea le-a zis:

– Imaginaţi-vă nişte camere în această clădire, un covor de ciocolată care să acopere podeaua şi o gură care să o mănânce când se strică.

Deodată, în clădire au apărut camere cu covoare delicioase şi o gură care aştepta să-şi facă treaba.

Umbrele au năvălit în clădire şi s-au încuiat în camere. Pentru o secundă, era o linişte de nu se auzea nici greierul, până când a ieşit o umbră plângând din cameră. Avea covor de ciocolată cu lapte în loc de ciocolată cu căpşuni. Atunci a început să plouă în camera aceea şi de îndată au crescut căpşuni. O altă umbră a ieşit din altă cameră şi a zis fericită:

– Eu am un laborator de fizică în cameră! Datorită lui, am inventat teoria relativităţii!

– În camera mea se află un fel de poştă, zicea o altă umbră. Pot să le trimit pământenilor ce doresc eu: de la o bucăţică de fericire până la cea mai mare stea din univers.

– Aş putea chiar să trimit teoria relativităţii cuiva! Dar oare cui?

– Fiecare cameră îi aparţine, teoretic, unui om, deci dacă tu descoperi ceva în camera ta, acel ceva îi va aparţine omului a cărui cameră este.

În acea zi, o mulţime de lucruri au fost inventate, până şi roata! Iar lucrurile acelea noi au fost trimise către pământeni sau mai exact către gândurile lor. Aşa a început să crească lumea, iar Dumnezeu, mulțumit de legătura dintre umbre și pământeni, le-a dăruit oamenilor prezenţa Sa în fiecare clipă a vieţii. Aşa arată visul nesfârşit al lui Dumnezeu.

Medeea Horvat

Dumnezeu visează (2)

Într-o oarecare dată, după cina cea de seară şi puțin timp petrecut cu ,,Doamna Lui”, Dumnezeu se duce la culcare. Începe să viseze… O planetă de sute de ori mai mare şi mai frumoasă, cel puţin aşa credeau toţi oamenii și Dumnezeii care locuiau pe ea. Erau făpturi din toate timpurile, dar nimeni nu şi-a dat seama că de fapt era Tărâmul de Dincolo. Adică Raiul.

După ce Dumnezeul adevărat a vorbit şi cu subalternii săi (Buda, Zeus, Osiris etc.), El s-a hotărât să le arate că acela e locul Lui nesfârşit unde bunătatea și frumuseţea nu se termină niciodată.

I-a anunţat pe cei mai viteji și harnici din zonă că vor pleca în zori într-o călătorie de 80 de zile în care le va demonstra că acel loc e nesfârşit.

– Dar nu a mai existat ceva asemănător? întrebă un localnic.

– Nu! răspunse Dumnezeu; apoi îl fulgeră şi dispăru pentru totdeauna.

În zori, după ce toate proviziile fură făcute, Dumnezeu era pregătit de drum, având totuşi ceva special de spus:

– Nu ne trebuie provizii, oameni buni, deoarece acesta e tărâmul unde toată lumea împarte cu toată lumea.

După multe zile de mers ajunseră la Marea Maro, ea fiind numită aşa din pricină că era formată din lapte cu cacao.

– Aici vă puteţi potoli setea cu cacao și foamea cu Maflopeşti, adică peşti formaţi din turtă dulce.

Mai spre seară Buda întrebă:

– Şi acum ce trebuie să facem ca să mergem mai departe?

– Fiţi atenţi! Mare Maro despică-te!

Numai că marea s-a despicat pe diagonală şi călătorii nu au mai avut cum trece.

– N-avem încotro! trebuie să bem toată cacaua.

Drept care toţi au avut încredere în Dumnezeu și au încercat să termine de băut cacaua mării, dar fără să rezolve ceva, fiindcă acolo era Locul Perfect unde nimic nu se termina. Totuși, Dumnezeu a încercat din răsputeri, deoarece ştia că doar la sfârşitul călătoriei se va trezi. Numai că Dumnezeu nu s-a mai trezit niciodată din vis.

Dan Bălaș

 

(la prozaleta de mai sus se potrivește CocoRosie cu Hairnet Paradise, care cântecel nu știu de ce nu vrea să fie înregistrat mai jos așa cum ar trebui, drept care sunt în măsură să ofer doar adresa de pe youtube )

anti-chimbal (19). the end of the affair

Voi croșeta acum binișor din textul lui Julian Barnes, ca un adio punctual și definitiv la serialul pe care l-am întreținut la jar, fie azmuțind haita suprainterpretărilor, fie inculcând răzmerița subinterpretărilor, în funcție de chiar modulațiile textului. Scriitorul britanic și-a avut tertipurile sale, așa încât nu am făcut altceva decât să îl imit, până la un punct, și, mai apoi, să mă joc eu însămi până la a-l face să sughițe de cât și cum a fost hermeneutizat. Așa încât, ceea ce voi transcrie mai jos, va fi un colaj bruiat mesmeic, dar care, totuși, oferă, poate, un climax al discursului mai întâi anti-, apoi pro-amoros al autorului julianic. Voila:

Dragostea și adevărul, iată legătura vitală, dragostea și adevărul. Ați spus vreodată mai multe adevăruri ca atunci când v-ați îndrăgostit pentru prima oară? Ați mai văzut vreodată lumea atât de limpede? Dragostea ne face să vedem adevărul și ne impune rostirea lui ca pe o datorie. Stând în pat; fiți atenți la avertismentul implicit al acestor cuvinte. Stând în pat, spunem adevărul: seamănă cu un paradox de genul celor din cursurile de introducere în filosofie. Dar e mai mult (și totodată mai puțin) decât o descriere a datoriei morale. […]

Ce mai poate face dragostea? Dacă o vindem, e bine să arătăm că este un punct de plecare pentru virtutea civică. Nu poți iubi pe cineva fără înțelegere imaginativă, fără a începe să vezi lumea și din alt unghi.

Trebuie să fim exacți cu privire la dragoste. Să nu îmi spuneți că vreți o descriere. […] Nu, a fi exacți cu privire la dragoste înseamnă a avea grijă de inimă, de pulsul, certitudinile, adevărul, puterea și – ei, bine, da – imperfecțiunile de care dă dovadă. […]

Dragostea este antimecanică și antimaterialistă; iată de ce până și dragostea nereușită e în ultimă analiză bună. Chiar dacă ne face să fim nefericiți, ea insistă să demonstreze că nici latura mecanică, nici cea materială nu e stăpână pe situație. […]

Dar nu spun că dragostea vă va face fericiți – asta în niciun caz. Ba chiar aș fi înclinat să cred că veți fi nefericiți: fie imediat, fiindcă suferiți din cauza nepotrivirii, fie mai târziu, după ce ani în șir carii vor fi ronțăit lemnul, iar tronul episcopal se va fi prăbușit. Însă crezând un asemenea lucru, tot puteți să insistați că dragostea e singura noastră speranță.

E singura speranță chiar dacă ne trădează, în vreme ce ne trădează, tocmai fiindcă ne trădează. Îmi pierd cumva precizia? Lucrul pe care-l caut e comparația cea mai nimerită. Dragostea și adevărul, da, asta e prima legătură. Știm cu toții că adevărul obiectiv nu poate fi obținut, că atunci când vor surveni diverse întâmplări vom avea o multitudine de adevăruri subiective pe care le vom analiza și apoi le vom transpune prin fabulație în istorie, într-o versiune divină a ceea ce s-a petrecut „cu adevărat”. […]

La fel se întâmplă și cu dragostea. Trebuie să credem în ea, altminteri suntem pierduți. E posibil să nu ajungem la ea sau să o cucerim și să ne dăm seama pe urmă că ne face nefericiți, însă tot trebuie să credem în ea. Dacă nu, capitulăm în fața istoriei lumii și a adevărului altcuiva. […]

Am mozaicat ca la raliu, astfel încât să nu capoteze nimeni în fața avalanșei de cuvinte comise de britanicul causeur. La urma urmei, Julian Barnes ne-a păcălit ritualic, ca să ne aducă la ceva ce știam sau presimțeam. La ceva ce apostolul Pavel rostește de foarte multă vreme cu aplomb, chiar dacă miza lui e strict creștină. Lecția lui J. B. și peripatetica sa țin de felul în care o demonstrație este mai spectaculoasă dacă o începi prin negarea (și chestionarea sceptică ori cinică a) obiectului, ca să ajungi la apoteoza lui, la triumful lui. Întrucât ceea ce se pricepe finalmente din lungul discurs (eseistic) al lui Barnes este faptul că dragostea merită oricum: și dacă e vorba de fericire, și dacă e vorba de nefericire; și dacă este împlinire, și dacă este dezastru. Oricum și oricând. Ceea ce contează este doar faptul că ea există sau ar putea exista. Doar cine o neagă ori nu o recunoaște este cu adevărat nefericit, în sensul de nebinecuvântat existențial. Pentru că, spune Mr. Barnes, ajunge și doar să crezi în ea. Ciudat, nu-i așa, cum ne găsim acum la final aproape de o mistică a iubirii: credem și nu cercetăm! Eu, însă, spun să credem (întotdeauna să credem) și de aceea să și cercetăm.

(pictura din imagine este de Sara Umemoto)



Dumnezeu visează (1)

Ieri am ținut (dedublată – :)) un atelier de creație cu elevi din clasele a șasea și a șaptea, a căror profesoară de română este Mirela M (fostă studentă a secției de Literatură Comparată de la Literele clujene). Tema pe care le-am dat-o a fost: dacă Dumnezeu ar dormi și ar visa, ce anume ar visa el? Am selectat trei din textele scrise de copiii de 12-13 ani. Iată mai jos un prim răvaș:

În acel loc plin de culoare şi viaţă unde totul părea să vorbească, un loc fără un început sau un sfârşit, stătea parcă în aer cineva asemănător unui om care avea ochii închişi, care părea să nu-i mai deschidă niciodată. Era Dumnezeu. El visa, ce visa El nu putem afla, doar dacă intrăm în mintea lui, aşa că asta vom face: o călătorie spre mintea lui Dumnezeu. O vreme nu am văzut nimic, doar întuneric şi apoi o uşă pe care o priveam cu teamă. Acolo se putea afla orice, aşa că nu am deschis-o, dar spre surprinderea noastră s-a deschis singură. Dumnezeu o deschise. În spatele uşii se aflau mii de bile de toate culorile. Bilele se mişcau singure, iar din când în când se iveau oameni în halate albe care se jucau; trăiau vârsta copilăriei alături de Dumnezeu, care râdea şi plângea împreună cu ei. Povesteau: Dumnezeu şi acei oameni obişnuiţi care au trăit pe Pământ cândva, dar acum sunt în Rai. Dintr-o dată s-a făcut linişte. Nimic nu mai mişca. Toţi au dispărut. Ei au plecat pe o altă uşă mai mare decât cea pe care au intrat în lumea bilelor. În spatele acelei uşi se afla o bibliotecă cu mii de cărţi. În fiecare carte era povestea unui suflet ajuns în Rai. În bibliotecă se auzea doar zumzăitul stilourilor cu care sufletele îşi scriau povestea, apoi plecau să se întâlnească şi să se bucure împreună de a doua viaţă într-un loc plin de flori, grădini, păsări. Dumnezeu îi privea. Era prea fericit ca să mai poată să se trezească. Găsise în sfârşit tot ce îşi dorise. Pleoapele îi erau grele, prea grele ca să poată să şi le mai ridice, iar somnul prea dulce.

Alexandra Peculea

Și, dacă este să fie paradis, apoi să fie. Iată mai jos jungla paradisiacă redată sonor de diva de odinioară Yma Sumac, trimisă și mie în dar de fluturașa Cristina.

Uriașii munților via Castaneda

Recitit pentru a zecea oară Uriașii munților de Pirandello. De fiecare dată mi se pare izbitor felul în care, peste textul acesta fascinant parțial (dar neterminat), la care autorul a scris chiar înainte de moarte (1936), poate fi suprapusă, ca o mănușă, teoria lui Carlos Castaneda despre arta visării (The Art of Dreaming a apărut în 1993). Mai bine de jumătate de veac despart cele două texte și, totuși, ele își corespund în chip fățiș. Firește, Castaneda nu avea habar de Pirandello. Uneori, mi-l închipui pe Prospero făcându-le dreptate ambelor texte și ambilor autori…

Oricum, ce pot garanta este că atât Pirandello, cât și Castaneda ar fi gustat videoclipul de mai jos, pe care și eu l-am primit în dar de la C:

http://www.youtube.com/watch?v=yhaxUpPtnUc

anti-chimbal (18). la tropice

Spre uimirea multora, poate (sau poate nu), Julian Barnes se mută de la polul nord la tropice: tot discursul său disecant și frustrant despre iubire se preschimbă într-un răvaș concentrat despre rostul și unicitatea iubirii. Parcă s-ar scuza camuflat pentru păcăleala pe care ne-a tras-o până acum (ca un trickster șugubăț), dar demonstrația care urmează i se pare pregnantă doar fiindcă mai întâi a negat iubirea și sensul acesteia, considerând-o maladie și neajuns. Tehnica răspărului l-a ajutat cu prisosință. Plus multiplele strategii tentaculare. Iată-l acum surâzând oarecum parșiv (J. B. este un soi de Aghiuță british, în felul său), dar satisfăcut de triumful explicativ izbutit prin învăluiri succesive. Să-l ascultăm, așa cum l-am ascultat și până acum, când era sau părea contra ideii de iubire.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu recomand o formă de dragoste în detrimentul alteia. Nu știu dacă dragostea prudentă e mai bună decât cea nechibzuită, dacă dragostea care are sprijinul banilor e mai sigură decât cea consumată în sărăcie, dacă dragostea heterosexuală e mai sexy decât cea homosexuală, dacă dragostea consfințită prin căsătorie e mai puternică decât cea dintre persoane necăsătorite. S-ar putea să mă încerce tentația moralismului, dar asta nu e o pagină de sfaturi practice dintr-o revistă. Nu pot să vă spun dacă v-ați îndrăgostit sau nu. Dacă aveți nevoie să întrebați, probabil că nu v-ați îndrăgostit, asta e singura mea sugestie (deși chiar și ea ar putea fi greșită). N-am cum să vă spun pe cine să iubiți sau cum: dacă am ține cursuri pe această temă, ele s-ar ocupa în egală măsură de „cum să nu” și „cum să”[ …]. Însă vă pot spune de ce să iubiți. Fiindcă istoria lumii, care se oprește în dreptul jumătății de casă a dragostei doar ca s-o distrugă cu buldozerul și s-o prefacă în moloz, e ridicolă fără ea. Istoria lumii dobândește o suficiență brutală în absența dragostei. Mutația noastră fortuită este esențială fiindcă e inutilă. Dragostea nu va schimba istoria lumii […], însă va înfăptui ceva mult mai important: ne va învăța cum să înfruntăm istoria și cum să-i ignorăm mersul țanțoș și bărbia ridicată cu trufie.

Cu siguranță, unora dintre noi le va fi fiind mai simpatic fostul Mr. Barnes, pe vremea când era mucalit și nihilist. Fiindcă volubilitatea sa de acum are ceva academic și ațos, de parcă ar preda dialectica dragostei dintr-un amvon cu ghirlande și confetti. Va să zică așa, nicicum nu este bine: dacă Julian B neagă dragostea – strâmbăm din nas și fluturăm evantaiul cu mânie; iar dacă Julian B se străduiește să afirme rostul dragostei, strâmbăm din nas și îl acuzăm de retorică goală, zornăind din brățări.

(pictura din imagine este de Sara Umemoto)

cocteil

Sâmbătă somnoroasă. Recitit cu delicii textul sebastianic tipărit al lui Radu V despre omulețul său de fiu. Știu eu de ce. Apoi ascultat Lady and Bird. Apoi citit despre poezia lui Trakl (cel întunecat) și Rilke (cel iluminat), despre nebunia și poezia lui Hölderlin (de curând au fost strânse într-un volum eseurile delicate și pasionate ale lui Wolf von Aichelburg, despre care am aflat pentru prima dată în 1994, printr-o stranie întâmplare, chiar înainte de moartea lui prin înec). Apoi răsfoit ceva proaspăt scris de o prietenă despre Submarinul iertat. Apoi aflat că Tony, motanul fără coadă al părinților mei, a plonjat în crema frosting adusă de la New Orleans, rămasă nesupravegheată. După ingurgitarea frostingului, Tony a început să se lamenteze în limba ciocolatei, care limbă seamănă, pare-se, cu limba tungușilor! Am reascultat-o și pe fluturașa Cristina cu cele două cântece psihedelice ale ei (ce păcat că sunt înregistrate bruiat în bar și nu le pot atașa aici!; totuși îi trimit o mostră Morfeosorei, poate izbutește să o atașeze mai jos). Revăzut A River Runs Through It. Gustat Liqueur de noix des Pères Chartreux adus de curând de la Grenoble. Am alungat pe duminică Eternal Sunshine of the Spotless Mind.

anti-chimbal (17). fotografii

 

Răsfoim un album de familie încropit de Julian Barnes. Autorul introduce în măsurarea dragostei diagnosticul normalitate/anormalitate, completând acuza de odinioară a dragostei ca boală. Mr. Barnes vorbește mult, ca de obicei, dar nu este neapărat plictisitor sau oțios. Urmărește ceva. Iar eu nu știu exact ce urmărește (sau mă prefac că nu știu). Sunt îndoită. Drept care mă uit împreună cu el la figurile din album și văd următoarele:

Starea aceasta căreia-i spunem dragoste e normală sau anormală? Statistic, bineînțeles că este anormală. Într-o fotografie de nuntă, chipurile interesante nu sunt ale miresei și al mirelui, ci ale invitaților care-i înconjoară: sora mai mică a miresei (o să mi se întâmple și mie chestia asta extraordinară?), fratele mai mare al mirelui (o să-l lase cu ochii-n soare cum a făcut cățeaua aia cu mine?), mama miresei (când mă gândesc, parcă a fost ieri), tatăl mirelui (dacă ar ști băiatul ăsta ce știu eu – dacă aș fi știut eu însumi ce știu acum), preotul (ciudat, aceste legăminte vechi de când lumea dezleagă până și limbile taciturnilor), adolescentul îmbufnat (ce le-o fi trebuind să se căsătorească?) și așa mai departe. Perechea centrală trăiește o stare profund anormală, dar numai să încerce cineva să spună acest lucru. Din punctul lor de vedere, condiția aceasta e mai normală ca niciodată. Abia asta e ceva normal, își spun unul altuia, tot ce s-a întâmplat până acum n-a fost deloc normal, chiar dacă ni s-a părut c-ar fi fost.

Iar această convingere a normalității, această certitudine că esența lor a fost dospită din dragoste și fixată de ea, le conferă o aroganță înduioșătoare. […] Mai uitați-vă o dată la fotografie; studiați, dincolo de dentiția dezvelită în surâsuri fericite, automulțumirea serioasă a momentului. Cum să nu fiți mișcați? Perechile care își clamează zgomotos dragostea (căci nimeni n-a mai iubit până la ele, nu-i așa, sau în orice caz nu așa cum se cuvine) pot să irite, însă n-au voie să fie ironizate. Chiar și atunci când există ceva menit să-l facă pe conformistul emoțional să zâmbească afectat – o flagrantă nepotrivire de vârstă, de înfățișare, de educație, de dorințe – perechea are în ea ceva inatacabil, ca un smalț ce nu poate fi distrus. Iar chicotelile șugubețe n-au încotro și trebuie să înceteze.

Julian B. pare brusc să nu mai chicotească nici el. Privește pișicher fotografia mirilor și a rubedeniilor lor, dar nu mai ironizează gratuit, nu mai boscorodește decât în surdină. Oare de ce? (Am comentat puțin, întrucât sunt răgușită.)