Entry for August 31, 2007

PINK FLOYD – Comfortably Numb

Hello
Is there anybody in there?
Just nod if you can hear me
Is there anyone home?

Come on, now,
I hear you’re feeling down,
Well I can ease your pain,
Get you on your feet again.

Relax.
I need some information first,
Just the basic facts:
Can you show me where it hurts?

There is no pain, you are receding.
A distant ships smoke on the horizon.
You are only coming through in waves,
Your lips move but I can’t hear what you’re sayin’.
When I was a child I had a fever,
My hands felt just like two balloons,
Now I got that feeling once again,
I can’t explain, you would not understand,
This is not how I am.
I have become comfortably numb.

Ok,
Just a little pinprick,
There’ll be no more –aaaaaahhhhh!
But you may feel a little sick.

Can you stand up?
I do believe it’s working. Good.
That’ll keep you going for the show.
Come on it’s time to go.

There is no pain, you are receding.
A distant ships smoke on the horizon.
You are only coming through in waves,
Your lips move but I can’t hear what you’re sayin’.
When I was a child I caught a fleeting glimpse,
Out of the corner of my eye,
I turned to look but it was gone,
I cannot put my finger on it now,
The child is grown, the dream is gone.
I have become comfortably numb.

P. S. Povestea o voi spune nu peste foarte mult timp.

Entry for August 24, 2007

Mâine în zori plec la Veneţia pentru oarecare vreme. În urmă cu patru ani de zile, ajunsesem la Veneţia ca să recit poemele despre La Malcontenta, curtezana mea de secol 18 (despre care am scris cu voluptate în volumul Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane), pe care un pictor clujean (Stege) o desenase. Atunci, în 2003, am zăcut pe îndelete prin piaţete şi pe poduri şi am schiţat mici portrete. Şi iată că acum fragmentele cu pricina au fost suportul unor alte desene făcute de Stege, drept care ne îndreptăm spre lagună cu inima sus. Iată, prin urmare, textul datorită căruia ajung din nou în spaţiul meu preferat.

Zona V. Poduri, piaţete, porticuri

Ponte San Felice

mic, scorojit, nemirosind a nimic, ruginit pe alocuri, podul pe care am trecut cel mai des spre infern şi paradis, apă smolită ducîndu-se în plata domnului, copii, căţei, părinţi, miros de peşte stricat

Podul dei Greci

o singură pisică tărcată şi ochioasă, în loc de sînge şi limfă casele au urină în vezicile lor de piatră

Ponte del Diavolo

smerit ca un înger fără dinţi

Ponte de la Pietà

gigolo cîntînd, cu ochelari negri şi cămaşă de mătase desfăcută la piept, ca să se zărească lîna virilă

Ponte San Canzian

uitat de lume, spăşit, chircit, aproape uscat pe lîngă o piaţetă cu obloane verzi care îţi rup ochii

Ponte San Gioachino

avînd la capăt o madonă cu ochiul învineţit de lovituri, clădiri roşii, jupuite de piei, depozite goale din cărămidă smucită

Ponte Rielo

cu rufele oranj în curcubeu întinse peste el, hristos şi un măgar cocoţat într-o gondolă

Ponte de l’Arsenal o del Paradiso

muşchi verde pe trepte, înotători rataţi privind o familie de lei de piatră, un ceas solar nerăsucit de decenii

Ponte Storto

strîmb, firav, cu haine de mîna a doua vîndute de bisericoşi

Ponte de l’Olio

pod de tranziţie cu mulţi zgomotoşi, fumători, morfinomani chirciţi ori stînd într-un picior

Ponte San Antonio

lat ca o criptă de sfincsă, bun de o horă a gondolierilor beţi

Ponte de la Guerra

paşnic, taciturn, ca un pui golaş

Ponte dei Sospiri

o caleaşcă mormînt, un cavou între cer şi ape, dar fără ca nimeni să poată spune amin

Ponte del Sepolcro

o trecere fără nimic funerar, marea-i aproape ca saliva într-o gură normală

Ponte di Rialto

un turn babel la orizontală, iisus ar fi dărîmat tarabele şi aici, zicînd că mărgăritarele nu trebuie aruncate porcilor. AVANTI POPOLO!

Ponte di San Paternian

circumcis, cu bărbaţi cîntînd la acordeon arii din opere

Ponte de le Ostreghe

zornăind, cu sticlărie şi mărgele în oase, femeiuşcă avînd pe vino-ncoace

Ponte Duodo

plin de cîini în călduri şi trecători raşi în cap, cu măşti veneţiene în pungi de plastic

Ponte Zaguri

băbuţe vesele şi turistice, ronţăind zahăr candel, un fel de şampanie uitată în sticla deschisă vreo şaptezeci de ani

Ponte Giustinian

nărăvit la singuratici şi beţivi

Ponte Foscari

o grădină maură într-o oglindă retrovizoare, cerul gurii purpuriu

Ponte San Moise

biserică îndoită şi lată privindu-l fix, un fluture mat pe frunte

Ponte de la Piavola

mirosind a alge femeieşti şi bărboase

Ponte de la Fava

inodor, incolor. VIVA LA ANARCHIA!

Ponte delle Maravegie

ticsit, îmbîcsit, un chip cu riduri camuflate şi vinişoare întoarse ca o mănuşă

Ponte de l’Avogaria

rodii coapte într-o grădină suspendată, cu amoraşi la cap

Ponte dall’Academia

scîrţîitor, nepăros, picioare moi de cal sudate între ele

Ponte Zancani

încoronat cu muşcate, pe cînd orologiul bate ceasul unei după-amiezi împiedicate

Ponte del Gheto

fier cîrlionţat, carne rece de om

Ponte di Canaregio

bărbaţi întinşi pe lespezi, femei tunse scurt, dogii şi-au luat zborul cu elicopterele pe ape oblice, un olandez cu pipă tace şi nu dă nici un sfat

Ponte de la Saponela

un crevete uscat, cărămiziu, peste care trece doar un copil de trei ani, cu un crocodil pluşat pe care-l izbeşte de caldarîm

Ponte del Piovan

nimicuri, baloane de oxigen pe un canaletto, un balcon cu grilaj, ca să nu fie furată nici o mireasă

Ponte del Squero

liceeni mîncînd sandwichuri şi privind turiştii cu ochi de broască obosită, ei n-au habar de dumnezeu

3 poduri fără nume lîngă Santa Maria della Salute

două fete şi o matroană învîrt şi sar coarda, tropăind cu picioarele în apă ca nişte sirene huzurind cu gust de piper pe limbă

Ponte de la Chiesa

lipit de el este zisa stradă a morţilor, o fată cu picioarele goale lipăie înnebunită de plăcere, bărci cu motor ca nişte viespi în călduri

Ponte de la Veneta Marina

trepte şi alge, o mască funerară şi turişti moţăind pe băncile tocite de şezuturi anti-marmoreene

Ponte de le Pignete

un gondolier musculos şi bronzat ţinînd vîslele ca pe nişte arbori cu rădăcinile neluminate în sus. fete cu rucsacuri în spinare. DIO E UN IMPOSTORE!

Entry for August 23, 2007

July Morning

A doua simfonie blues-rock de anvergură, alături de Stairway to Heaven – compoziţie Led Zeppelin, este July Morning (ar mai intra aici şi Child in Time, faimoasa compoziţie marca Deep Purple). Uriah Heep nu este trupa mea favorită, dar şi în cazul acesta am câteva sonorităţi care îmi plac în mod aparte: Easy Livin’, Lady in Black, Gipsy, Sweet Lorraine. Capodopera trupei Uriah Heep este, însă, fireşte, cum altfel?, July Morning (1971). Deşi textul este întrucâtva patetic şi melodia trece prin riscul unor sonorităţi excesiv sentimentale vocal, aici stilul contrapunctic şi structura sunt realizate prin îmbinarea ingenioasă a claviaturilor, vocii, chitării şi percuţiei – rolul esenţial cred că îl are, totuşi, orga electronică mixată cu chitara. Dar la fel de mult, oricât aş vrea să nu fie aşa, este esenţial fluxul emoţional. Din această pricină, July Morning este o compoziţie care pedalează pe o stare sufletească extremă, să zicem – atac de melancolie acută etc. Îndrăgostiţii pătimaşi, de pildă, pot cathartiza pe această melodie, pentru că ea îi conţine şi chiar izbuteşte să îi descarce (şi încarce) emoţional, până la un punct. July Morning mizează enorm pe atmosferă şi pe o nostalgie făţişă, care taie răsuflarea (e chiar o suferinţă de tip dostoievskian prinsă în acest insectar muzical!). Apoi mai este ceva: senzaţia sonoră de păpuşă rusească – sonorităţile se nasc una din alta şi se completează, într-un elan germinativ infinit, dilatabil continuu, de aici fascinaţia şi senzaţia celui care ascultă melodia că se scufundă într-un vârtej, într-un taifun de cercuri concentrice. Avem de-a face, ritualic, cu marsupii sonore care se dezvoltă în cascadă. Fraza muzicală nu este complicată, dar are, ca şi în Child in Time, Stairway to Heaven sau Smoke on the Water (şi multe altele) structura de fugă, cu reluări obsedante, spiralate, ce provoacă adicţie.

P.S. 1:

Anul 1971 se pare că a fost unul fatal şi minunat în muzica rock.

P.S. 2
Odinioară, de 23 august, eram siliţi să mergem la defilare, iar astăzi, tot 23 august fiind, iată că fac nici mai mult nici mai puţin decât o pledoarie pentru blues-rock şi pentru hipioţii pletoşi. Este perfect.

Entry for August 22, 2007

Stairway to Heaven

Ca simfonie blues-rock, Stairway to Heaven (1971) este, probabil, capodopera genului, comisă de trupa Led Zeppelin, alături de la fel de tulburătoarea July Morning a trupei Uriah Heep. Compoziţia începe diafan (paradoxal), mizând pe vocea ascuţită şi răguşită a lui Robert Plant, gândită însă ca o incantaţie picurată cu destulă perversitate. Apoi, treptat, ritmul se accelerează, chitara devine tranşantă, iar ceea ce până atunci făcuse vocea lui Plant, începe să facă, fireşte, chitara profesionistă a lui Jimmy Page, construind o simfonie de sine stătătoare, independentă de cântecul propriu-zis, glosând sonor pe imaginea unei spirale. Dar vocea lui Robert Plant se înnăspreşte mai apoi şi recuperează chitara, sau mai exact chitara lui Page recuperează vocea lui Plant şi împreună realcătuiesc simfonia dorită. Şi aici există o structură contrapunctică, însă pulverizată, fragmentară, vocea şi chitara îşi au, la urma urmei, fugile lor solitare. Spiralarea cântecului este, însă, cea care m-a hipnotizat: nu de la început, efectul se face simţit doar după ce asculţi Stairway to Heaven de vreo cinci ori, iar a zecea oară poţi chiar percepe vibraţiile secţionate, clandestine, suite pe vocea lui Plant şi pe chitara lui Page. Le doresc succes alpiniştilor pe spirala Led Zepp, sau mai lejer şi prieteneşte spus, le doresc succes căţărătorilor!

Post-scriptum:

Kashmir îmi place aproape la fel de mult ca Stairway to Heaven.

Entry for August 21, 2007

Smoke on the Water

Îmi plac o grămadă de sonorităţi din Deep Purple (fără ca aceasta să fie formaţia mea preferată): mai ales Sail Away, Mistreated, Strange Kind of Woman, Soldier of Fortune şi, fireşte, Child in Time. Dar cea mai ritmată melodie din tot secolul XX, la nivelul rockului pur, cred că este inegalabila Smoke on the Water (1971). Are chitara cea mai obsedantă, sound-ul cel mai impetuos, limpede şi logic. Este aproape o matematică rock sau, mai exact, o algebră. Cine ascultă Smoke on the Water este în chip tranşant prins înăuntrul unei construcţii contrapunctice. E o fugă de Bach, preschimbată de hipioţii-rockeri britanici într-un sound la fel de obsedant. Găselniţa acestei melodii care a făcut carieră stă în chitara bas: multă vreme, în rock, aceasta a rămas în plan secundar, în fundalul de atmosferă, ca un paravan sau filtru, punând în valoare restul sonorităţilor (vocile, percuţia, claviaturile, chitările celelalte). Dar în Smoke on the Water, chitara bas (profeţind hard-rockul şi heavy-metal) a devenit primadonă (privighetoare fatală) şi a trasat nucleul unei sonorităţi sobre, riguroase, dar cu efectul unui dans de derviş rotitor (întrucât fraza muzicală cu pricina are efect de drog). Este vorba de ceea ce eu numesc o sonoritate de diamant, de data aceasta şlefuit, foarte şlefuit. Smoke on the Water are şi un alt atu: conţine un sound viril în sensul cel mai bun cu putinţă. Nu este un rock macho, ci unul profund viril, masculin-impetuos. Partitura chitării bas este foarte simplă, dar atât de bine gândită în simplitatea ei genială, încât nu are cum să nu te marcheze şi impregneze definitiv. Vocea (Ian Gillan) devine aici paravanul de odinioară, care era chitara bas, la fel chitara cealaltă patronată de Ritchie Blackmore (oricât de spectaculoase ar fi urcuşurile şi coborâşurile ei jimihendrixiene), iar claviaturile (John Lord) şi percuţia (Ian Paice) sunt roze de zahăr candel pe tort. Simplitatea genială a basului (Roger Glover) este aici întemeietoare, matricială. Şi în final o „blasfemie”, poate: prefer să ascult acest cântec cu vocea din concert a lui David Coverdale (din Sail Away) şi nu neapărat cu aceea a lui Ian Gillan. Cred că vocea baritonală a lui Coverdale (care l-a înlocuit pe Gillan, după plecarea acestuia din trupă) se potriveşte mai bine, în acest caz, cu chitara bas a lui Glover. În ce priveşte povestea acestei melodii şi felul în care s-a născut ea, pletoşii de la Deep Purple îi datorează destule lui Frank Zappa şi trupei lui, cel puţin un incendiu în Elveţia şi halucinaţiile ivite din acest incendiu cu sens de destin muzical.

Post-scriptum:

Pentru o paranoia completă legată de această melodie rock arhetipală (sau mai exact de partitura bas arhetipală), pe youtube se găsesc o puzderie de variante, inclusiv încercarea a 1683 de chitări care cântă Smoke on the Water la Kansas City, pe un stadion!

Entry for August 20, 2007

NAVAGIO

La 6 august am pornit în călătoria pentru care am ajuns de fapt, în insula Zante (Zakynthos), după doisprezece ani de tânjire. Locul cu pricina se numeşte Navagio şi inclusiv sonoritatea sa este malinconică, deplină, captivantă. Vântul a fost însă, prea tare (nu a ţinut cu mine), marea, agitată, drept care căpitanul Panayotis a schimbat traseul. Nu am ajuns nici măcar de la depărtare să zăresc Navagio. Am priceput atunci că nu doar din pricina vântului şi a mării nu am ajuns în golful cu epava, ci şi din pricina mea. Pentru că m-am bătut cu pumnii în piept că voi ajunge în locul Acela, am spus tuturor, m-am lăudat, m-am trufit cu fantasma multrâvnită pe care o voi atinge. Drept care nu mi s-a mai dat darul acesta. La 14 august am iniţiat a doua călătorie în căutarea golfului Navagio. Nici de data aceasta nu am ajuns să zac în nisipul alb şi nici nu m-am scăldat acolo, pentru că, din nou, vântul nu a îngăduit aceasta. Vaporul nostru se numea Anastasia, adică Înviata Domnului, dar cu tot numele său sfânt nu a putut înfrânge sorţii. Nu am atins Navagio, teritoriul fantasmei coapte pe dinăuntru de mai bine de doisprezece ani: Anastasia s-a oprit la vreo 40 de metri de plaja cu nisip. Poate că acesta este rostul fantasmelor: să nu le poţi atinge niciodată, ci doar să le zăreşti în detaliu de la câteva zeci de metri. Dar chiar şi aşa a fost o împlinire. Căci am priceput rostul fantasmei acesteia doar apropiindu-mă de ea, dar neatingând-o. Se spune ori se crede că pierzi paradisul o singură dată (de tot) şi că, dacă ai noroc, îl mai poţi regăsi tot o singură dată. Navagio te învaţă, însă, altceva (e mai mult o senzaţie acută): Navagio te învaţă că viaţa e o trebuşoară compulsivă, de pierdut şi regăsit paradisuri, rând pe rând, unul după altul. Nu unul, ci mai multe, înşiruite ca mărgelele pe aţă. Tot la Navagio am învăţat că fantasmele trebuie înfruntate nu cu spaimă şi inhibiţie, şi nici în vreo stare extremă, extaz sau oroare. Ci cu blândeţe şi curaj. Doar astfel, ele, fantasmele, pot fi îmblânzite şi atinse măcar parţial. Fireşte, Navagio este un loc desăvârşit şi din altă pricină: există aici un soi de libertate lăuntrică explodată vaporos şi cu tandreţe. Este un fel de triumf suav (iar nu tensionat şi frământat) al libertăţii de sine.

P.S.
Le mulţumesc prietenilor, amicilor şi simpatizanţilor mei deloc faimoşi pentru gândurile bune trimise către subsemnata de ziua ei de leoaică. Întrucât mult prea faimoşii mei prieteni au uitat cu toţii. Pe drumul de întoarcere de la Navagio, am urmărit cu Anastasia, vaporul nostru, o uriaşă broască ţestoasă. Nu era Morla şi, totuşi, m-am întrebat ce semn putea fi această întâlnire cu simpatica ţestoasă care îşi tot scotea lăbuţele şi capul la suprafaţă, în timp ce Înviata Domnului se învârtea în jurul ei. Nu am dat nicicum de înţelesul ascuns al ţestoasei întâlnite. Nicicum.