Entry for November 29, 2007

cutia cu panglici

cineva deschide corpul meu ca pe o cutie cu panglici

amintiri cu cerceluşi de plastic de când eram fetiţă

îmi zdrăngăne la ureche

mă rujam cu violetul spre verde al mamei

mă încălţam în pantofii ei din lac vişiniu

mă îmbrăcam în rochiile cu paiete pe care le ţinea în geamantan

crezând că voi ajunge femeie de ambasador

pe degetul mare de la mâna stângă îmi puneam mereu zurgălăi

scoteam limba-n oglindă şi-mi ziceam că-s circăreasă

tatăl meu intra atunci în odaie şi-mi spunea să fiu cuminte

dar eu mereu scuturam din codiţe

scuipam guma de mestecat pe jos

şi aduceam brotaci în casă

pe care îi creşteam în cada cu rufe la muiat

stricam ceasurile scoţându-le şuruburile

şi jucam miezul nopţii a venit omul negru n-a sosit

până când îmi simţeam limba leşinată în gură

m-ascundeam în container să nu fiu găsită de nimeni

cu animalele mă-nţelegeam comme çi comme ça

cu oamenii aşijderea nu prea vorbeam

dar adoram lumea culorile şi mirosurile ei coruptibile

în vecii vecilor amin.

Anunțuri

Entry for November 26, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)

Ceasornicăria (V)
talmeş-balmeş

Dragostea cu toate ale ei (nu doar erosul) este o temă literară şi o miză la fel de importantă precum credinţa ori moartea. Fiindcă mai degrabă prin dragoste ne putem mântui. Nu mă limitez, însă, doar la cuvântul eros, întrucât termenul dragoste ori iubire mi se pare mult mai încăpător, mai larg şi binefăcător. Dar dacă este să mă raportez strict la eros, nu văd nimic rău în a scrie despre acesta. Este o temă doar accidental la modă (este la modă de când lumea, ca să spun aşa), care obsedează şi fascinează. Şi este firesc ca lucrurile să stea astfel. Chiar dacă pe lumea noastră nu există doar eros, ci şi multe alte lucruri minunate.

Sunt hipnotizată într-o anumită măsură de romanele şamanice ale lui Carlos Castaneda (căci despre romane este vorba, iar nu despre studii de antropologie, textele respective necuvenindu-se a fi analizate ştiinţific şi creditate ca atare, ci trebuind a fi luate doar ca literatură şi ficţiune). Or, şamanismul discutat de Castaneda în romanele sale este unul postmodern (termenul ar putea provoca alergie, dar aşa stau lucrurile). Într-una din prozele mele publicate în volumul Purgatoriile (este vorba despre microromanul Ucenica) şi în ultima parte a volumului Nebulon (cea intitulată chiar astfel) am încercat să vorbesc despre un alt fel de cunoaştere, pe care, în lipsa unui termen mai adecvat, am numit-o şamanică. O cunoaştere dincolo de lumea de aici, a cotidianului, dar şi dincolo sau altceva decât cunoaşterea religioasă ori cea ştiinţifică. Această cunoaştere era doar intuită în textele mele, nu şi explicată ori demonstrată. Iar acest lucru nu pot de fapt să îl fac nici acum, aici. Am discutat cu doi prieteni despre această cale, un filozof şi un teolog, şi fiecare dintre ei a încercat să desluşească în felul său ceea ce voiam să spun şi la ce fel de tip de cunoaştere mă refeream. Cel mai bine a izbutit teologul: acesta a explicat şi a înţeles chiar mai bine decât am făcut-o eu în cărţile mele.

În ceea ce priveşte perceperea mea drept una sau alta, fie poetă şi/ori prozatoare, fie eseistă, cei care mă despart astfel şi mă rup în trei mă schizofrenizează de fapt şi nu este corect. Sunt şi una, şi cealaltă. Nu există în mine doar analista relativ rece a violenţelor şi a ororilor, ci, în aceeaşi măsură, există prozatoarea care scrie despre eros şi despre mitul androginului, apoi născocitoarea de poveşti sau poeta care exorcizează realitatea neliniştitoare.

Fireşte că există o construcţie de imagine a Ruxandrei Cesereanu. Vizibilizarea mea ţine, vrând-nevrând, de o construcţie. Dar aceasta nu înseamnă că nu sunt eu. Recunosc că am ceva de entertainer, care nu joacă pe scena teatrului oficial, ci pe scena fantasmelor şi partiturilor sale de cunoaştere. De simţit însă cred că simt exact ce sunt şi voi fi fiind.

Entry for November 25, 2007

am încercat

am încercat să nu vorbesc despre moarte

să nu o am în măruntaie

să nu o preschimb într-o materie ultragiată

să nu greşesc faţă de ea

viaţa mea a fost cu franjuri obişnuiţi

am fost uneori fericită alteori bolnavă

m-a durut pielea

am iubit am urât am iubit m-am resemnat

am luat-o de la capăt

am şi cântat cu vocea mea groasă

am şi plâns puţin

m-am îmbrăcat în flori şi în negru

m-am parfumat cu givenchy

am mirosit a cadavru proaspăt

am fost un carusel sclipicios

ca un licurici pe piedestal

apoi într-o zi am zărit o lumină-ntre coapse

şi printre degete răsfirându-se

m-am dus după lumina aceea dincolo de ferestrele casei mele

dincolo de oraş de patrie de onoare

dincolo de numele meu şi de cine sunt eu

şi doar găsindu-mă dincolo

singură şi femeie

am înţeles că nu mă mai pot întoarce vreodată cu adevărat.

Entry for November 22, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)

Ceasornicăria (IV)

Am declarat adesea că sunt împătimită după poveşti: îmi place să le spun, dar şi mai mult îmi place să le ascult. Iar la prietenii mei caut mereu plăcerea narativă (desigur, în afară de calităţi necesare precum inteligenţa, profunzimea, loialitatea ori delicateţea, nu în ultimul rând umorul); am câţiva astfel de prieteni care sunt nişte mari povestitori şi istorisitori, dar pe care nu îi am neapărat în apropierea mea, ei nefiind clujeni, ci de prin alte părţi. Dar există, totuşi, şi la Cluj câţiva dintre ei, care mă fac să savurez lumea poveştilor. Întrucât poveştile îmblânzesc lumea noastră, o fac mai ingurgitabilă.

Virtuţile unui povestitor autentic sunt: arhitectura narativă, stilul flamboaiant (este un cuvânt cam spumos, ştiu), impetuozitatea şi impecabilitatea.

Obsesia ideii de naraţiune este cel mai bine conţinută şi sintetizată în O mie şi una de nopţi. Povestitorul autentic este o veşnică şi învăluitoare Şeherezadă, căreia nu i se va tăia capul niciodată, pentru că ar fi păcat să se întâmple aşa ceva şi poveştile să îşi piardă rostitorii.

Îmi place să călătoresc şi să văd locuri străine, dar nu să rămân acolo, prin străinătăţuri. Îmi place să fiu homo errans. Învăţ multe de la locurile pe care le văd şi pe care întâi de toate încerc să le adulmec şi să le simt, să le percep senzorial (chiar dacă, în anumite cazuri, spiritualitatea respectivelor locuri este cea care m-a făcut să ajung acolo). Toate aceste spaţii intră în povestirile mele numai întrucât ele însele pot fi deja nişte poveşti de sine stătătoare. Cu alte cuvinte, aceste spaţii doldora de narativitate mă catalizează să le preiau şi să le pun apoi în textele mele.

Cluj, Clujshire sau Clujeusis este acelaşi drac. Pentru prietenii mei există, atunci când am timp să li-l arăt, şi un Cluj subteran destul de incitant şi misterios, nu doar oraşul de la lumina zilei. Sper cândva să am răgazul necesar să scriu un roman despre oraşul meu. Am în cap acest roman, dar încă nu i-a venit timpul şi nici eu nu m-am „copt” îndeajuns. Poate peste vreo zece ani, de fi-va să fie.

Nu resping termenul autoficţiune aplicat prozei mele (mai cu seamă), dar el ar putea fi limitativ într-o anumită măsură. Fireşte că un autor se reinventează de câte ori poate. Esenţial este, însă, să o facă într-o manieră veridică şi valoroasă estetic. Altfel ar fi vorba doar de un şir de măşti de carnaval aluvionar. Ideea de carnaval este folositoare în cazul meu, întrucât, nu-i aşa, carnavalul exorcizează, curăţă prin exces, astfel încât, la sfârşitul lui, făptura umană să îşi poată lua viaţa de la capăt. Carnavalul este, de aceea, o moarte temporară şi iniţiatică, prin exces, teatralitate şi păcat.

Farmazoana Haritina din povestirea cu acelaşi titlu din volumul de proză Nebulon mi-a folosit foarte bine pentru a crea un soi de halou argintiu legat de născocitorul (sau născocitoarea) de poveşti. Aş dori să fiu în realitate aşa ceva, dar nu ştiu dacă şi sunt. Am scris cu delicii la Nebulon şi cu voluptate narativă (am fost cu adevărat bucuroasă şi încuibată cu voioşie de sine scriind această carte), mai şi autoironizându-mă uneori, pentru că aşa ceva nu strică niciodată. Faptul că am folosit verbul a născoci, în loc de a crea, a inventa, spune şi el ceva: că mă raportez la poveşti ca la un vin-marmeladă şi că ador să mă îmbăt cu ele. De aceea îmi şi plac marii povestitori: de la burduful cu poveşti al celor O mie şi una de nopţi la García Márquez, Cortázar, Rushdie, Saramago, Llosa (ehei, şi mai sunt destui, ceea ce este grozav!).

Entry for November 19, 2007

(Mircea Cărtărescu la dezbaterea Phantasma din februarie 2005)

Fractali şi gnosticism

După ce voi termina Orbitor, voi avea sentimentul că mi-am plătit biletul în această călătorie, în această lume, declara Mircea Cărtărescu în 2005, în cadrul unei dezbateri organizate la Cluj de Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului. La aceeaşi dezbatere Phantasma, Cărtărescu şi-a prezentat pe îndelete şi în volute concepţia de creator, cu aplicaţie mai ales pe Orbitor. Nu în zadar una din afirmaţiile sale a fost aceea că îşi concepe scriitura, cărţile, nu ca un arhitect, ci ca o termită (arta sa fiind una termitieră). Într-adevăr, trilogiei Orbitor i se poate aplica metoda de construcţie a termitei (faraonice), care e un arhitect instinctual, nativ, şi nu un arhitect livresc, intelectual. Pentru a înţelege Orbitor, Mircea Cărtărescu însuşi le-a livrat participanţilor la dezbaterea Phantasma instrumentele de analiză, disecţie şi deconstrucţie, pe care le voi prezenta şi eu în cele ce urmează, folosindu-mă chiar de explicaţiile autorului.

Prima idee care stă la baza contructului literar al lui Cărtărescu în trilogia Orbitor (dar şi în alte texte ale sale) este aceea a păpuşii ruseşti: lumile nu sunt una singură sau mai multe, dar independente între ele, ci se nasc una din alta, într-un elan germinativ infinit, dilatabil continuu, de aici fascinaţia pentru vârtej, trombă, pentru spaţiile şi gesturile concentrice, ritualice. O sămânţă vie aruncată în cosmos rodeşte nu doar un produs oarecare sau unul multicefalic, ci marsupii de alte lumi autogenerându-se spectaculos. Lumile curg sau cad, de aceea, în cascadă, iată o altă metaforă preferată a lui Cărtărescu, pe care autorul o şi defineşte prin intermediul holonului şi a holarhiei. Ideea (şi obsesia) de Tot depinde de această concepţie holarhică, specifică, afirmă Cărtărescu, sistemului gnostic de gândire. Cercurile concentrice ale lumilor nu se desfăşoară însă oricum, ci au o formă geometrică, iar aceasta este spirala, ca o scară dinspre infern spre cer sau invers. Dar concepţia gnostică l-a influenţat pe Mircea Cărtărescu şi la nivel conţinutistic, autorul fiind fascinat, creator vorbind, de existenţa celor doi demiurgi, unul bun, altul rău, ale căror creaţiuni sunt şi ele pe măsură: în Orbitor, este vorba de cei doi fraţi gemeni, Mircea şi Victor, alcătuind Sinele, dar un Centru rupt, schizoid, fracturat canonic în bine (spirit) şi rău (materie), până când (com)uniunea să aibă loc în finalul trilogiei. Gnosticismul asumat ca sens al romanului mai este legat de ceva: de ideea străiniei omului pe pământ, dar această înstrăinare nu are nimic de-a face cu existenţialismul.

Uneltele de creaţie ale lui Cărtărescu nu s-au sfârşit, însă. Importantă este şi metafora asimptotică, legată de geometria spiralei, deja amintită aici: spirala care, asemenea dansului unui derviş rotitor, înfoaie lumile, le face să dănţuiască, să se dezvolte, să crească progresiv. Desigur, spirala asimptotică are o soră bună în imaginea şi metafora păpuşii ruseşti, a păpuşii în păpuşi. Dar teoria care l-a influenţat cel mai mult pe Cărtărescu, autorul însuşi asumându-şi influenţa cu pricina ca pe o marcă specifică, este teoria fractalilor: de aceea, la dezbaterea Phantasma, autorul a declarat că Orbitor este un roman fractalic. Ce înseamnă roman fractalic, fără ca acest termen să inhibe înţelegerea trilogiei cărtăresciene sau să presupună neapărat cunoştinţe matematice avansate şi pretenţioase, care complexează? Fractalii sunt nişte instrumente textuale ajutătoare care repetă imaginile-cheie, detaliind continuu şi închegând cu minuţiozitate (ca într-o dantelărie vie, jungloidă) un puzzle sau mozaic ce devine detaliu pentru altceva şi tot aşa, la infinit. Fractalul este detaliul care devine centru şi naşte alte detalii (margini, franjuri) care devin centri. Iar, la nivel fractalic lăuntric, Orbitor redă detaliul ori detaliile generate la infinit ale minţii autorului său. Probabil că ar putea fi o metaforă la fel de adecvată pentru ideea de demiurgie asumată prin nuanţe, nu ca tot cosmic unitar de la început; detaliile care devin centri şi produc alte detalii sunt necesare pentu a închega o imagine dragă lui Cărtărescu, aceea a hărţilor craniene, prin care Lumea poate fi controlată sau poate controla ea însăşi celelalte Lumi derivate din ea. Călătoriile cerebrale sunt des întâlnite în Orbitor, fie ca iniţieri în constructul cosmic al Lumii, fie ca metafore pentru chiar ideea de Creaţie şi de Carte (o oarecare obsesie borgesiană a impregnat dintotdeauna această temă dezvoltată contrapunctic de autor). Chiar numele trilogiei este legat de aşa ceva: are funcţia unei mantre care, repetată ritualic, produce iluminarea, Nirvana, intrarea în Lume şi în Carte. Obsesia demiurgiei este, la rându-i, intim relaţionată de această mantră: cartea se scrie, tocmai este scrisă sau va fi scrisă cândva de un autor-matrice, dar va fi scrisă direct prin intermediul hărţii sale craniene care este Lumea.

Volumul ultim din Orbitor, Aripa dreaptă, păstrează la nivel structural cele trei straturi narative (precum foiţele de ceapă) din celelalte două volume: stratul numinos, epic-pitoresc al copilăriei (cu tot fabulosul său incendiar, mărunţit în manieră proustiană), apoi stratul realist (cu inserturi masive, în volumul al treilea, mult mai ample decât în celelalte două volume, despre istoria comunismului românesc şi, parţial, a postomunismului românesc, drapat în simboluri şi figuri ale autorităţilor) şi stratul mistic-cosmic (sau cosmogonic, mai degrabă), pe care autorul a mizat cu predilecţie făţişă, în acest caz el propunând o mistică interreligioasă, ca să zic aşa, gnostico-hindusă.

Gnostic, fractalic, holarhic, asimptotic, spiralat, termitier, toate aceste calificative aplicate romanului Orbitor sunt valabile, pentru că autorul însuşi şi le-a asumat creator vorbind. Că este vorba despre un roman postmodern, cu structură şi de ambiţie, să spunem, pynchoni
ană (Thomas Pynchon fiind unul din autorii favoriţi ai lui Cărtărescu), contează mai puţin.

Entry for November 13, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)

Ceasornicăria (III)

Am mai spus-o, o repet – măştile feminine pe care le utilizez în poezia mea alcătuiesc nişte ipostaze de căutare a unei căi femeieşti (prefer să o numesc astfel, ca să nu folosesc termenul de cale feminină, care sună prea… ştiinţific şi rigid) prin substitute teatrale, histrionice. Este vorba despre o questa, la al cărei capăt nici eu nu ştiu ce se găseşte, dar aş vrea foarte mult să aflu. Femeia-cruciat a satisfăcut, într-o măsură vizibilă, questa credinţei, dar a mizat şi pe un existenţialism redus la absurd; La Malcontenta (curtezana esenţială din cartea mea de poeme despre Veneţia) a satisfăcut nu atât erotismul, cât îndoiala, ambiguitatea şi ispita. Iar Kore-Persefona a plusat pe cartea erotismului, dar a unuia în care senzorialitatea avea la capăt fantasma androginului din cei doi aleşi, iubitul şi iubita, ce stau ca într-un cocon protector.

Femeia-cruciat a fost purtătoarea mea de cuvânt într-o perioadă de căutări spirituale progresive în care găsisem şi în acelaşi timp nu găsisem răspuns. Într-o perioadă în care Dumnezeu era un pod suspendat pe care voiam să păşesc, dar a cărui poartă ori intrare era glisantă. La Malcontenta (dar şi La Cesarina), două dintre curtezanele veneţiene pe care le-am creat în volumul de poeme din 2002 şi despre care am scris cu voluptate, au fost purtătoarele de cuvânt pentru ideea de ambiguitate (care se poate manifesta, fireşte, şi în erotism, dar nu doar în erotism). Este şi acesta un fel de a fi. Sau poate fi un fel de a fi. Curtezana nu este altceva decât tot un fel de punte, de pod, între oameni, între fantasmele şi nevoile lor, în relaţia atât de complicată (dintotdeauna complicată) dintre bărbaţi şi femei. Kore-Persefona a fost, probabil, cea mai liniştitoare ipostază din poezia mea, în ciuda senzualităţii sale excesive. Întrucât în acest caz am mizat pe un erotism împlinit în felul său relativ cuminte. Dar mai există şi alte ipostaze feminine, unele oarecum demenţiale (având adică pecetea nebuniei şi a ospiciului): Marijuana sau Niniloh din volumul meu de poeme Oceanul Schizoidian. Cum cred că fiecare dintre noi, poet sau nepoet, purtăm din când în când un ospiciu pe dinăuntru, acesta se cuvine a fi scos, în poezia de tip exorcism, şi scuipat înafară, ca să ne vindecăm de tot felul de spaime, frici, nelinişti etc.

Ataşamentul meu faţă de o cultură a corporalităţii are o miză cognitivă şi de-abia apoi una existenţială, ontică. Trupul este la fel de important ca şi sufletul, drept care nu ar trebui să existe o competiţie între ele. Ba chiar aş spune că, uneori, trupul este cel care face ca sufletul să devină mai vizibil şi mai pregnant, împlinindu-l. Femeia-cruciat (personajul meu) era, într-adevăr, axată pe o căutare spirituală, dar chiar şi aşa se raporta totuşi şi la propriu-i corp, chiar dacă prin închidere (încuiere) a lui şi prin asceză. În cazul curtezanelor veneţiene portretizate în poezie lucrurile sunt, în mod evident, şi mai explicite: dar, repet, ceea ce m-a interesat a fost să prind în insectar ideea concretă de ambiguitate. În cazul personajului Kore-Persefona (majoritatea poemelor din acest volum le-am scris în Grecia, la Atena sau în insula Rodos) a contat enorm mediul în care mă aflam, anume arşiţa grecească şi langorile ei inerente: există o senzualitate specială care doar în spaţiul mediteranean poate fi percepută cu asupra de măsură. Drept care am făcut din Kore-Persefona un personaj floral dar şi unul expus unei voluptăţi pe care eu însămi o deconstruiam şi reconstruiam cu delicii, jucându-mă şi răfăţându-mă. Cultura corporalităţii m-a marcat şi în romanul Tricephalos, prin intermediul celor trei spaţii despre care am scris acolo: Paris, New York şi Grecia (Atena, Creta). Parisul şi ispitele sale carnale vizibil picante. New Yorkul – un Babel al senzaţiilor de tot felul. Şi Grecia – prin căutarea minotaurului, dar şi prin mitul androginului.

Mistica atât de contemporană a cărnii nu este un lucru nou, dar depinde de viziunea fiecăruia dintre noi. Trupul apare, mai ales în poezia mea, ca o lume răvăşită, copleşită de materie, şi de aceea îmbiind la distrugere. Acest lucru ţine, însă, de concepţia mea asupra poeziei ca exorcism şi de faptul că somatizez excesiv (inclusiv ca făptură umană cu biografie reală, aici şi acum) neliniştile, traumele, anxietăţile, spaimele, fricile. Cât despre schizoidia trupului, aceasta este în aceeaşi măsură şi a minţii şi a sufletului. Ospiciul din noi este vizibil, din când în când, prin toate cele trei. Poate, însă, că le scoatem mai uşor la suprafaţă cu ajutorul casei trupului, întrucât, aici, „locuitorii” dinăuntru par mai dispuşi să se defuleze şi, cine ştie!, chiar să se vindece.

Entry for November 12, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)

Enchantement

Afinitatea mea pentru „magie” şi fantastic ţine de plăcerea de a nu renunţa, odată cu maturitatea şi sufocanta viaţă de zi cu zi, la enchantement. Nu am deloc chef să renunţ la „minuni” (şi mi-am propus ca nici pe alţii să nu-i las să renunţe). Empatia mea magică nu are nimic de-a face cu diavolii, ezoterism şi alte chestiuni de acest tip. În ziarele din Cluj s-a scris acum câţiva ani despre întâlnirile mele „vrăjitoreşti” de la biserica numită Calvaria, de Sânziene (cu încă două aşa-zis vrăjitoare şi o ucenică), dar textul respectiv nu era decât o bucată de proză extrasă din volumul Nebulon (Trei vrăjitoare shi o ucenică, se intitulează textul cu pricina). După apariţia în ziar a fragmentului de proză (care a fost luat drept realitate, ziarul cu pricina mizând pe aşa ceva), am fost întrebată în serios, de către un individ bătut în cap (dar cadru didactic la universitate), următorul lucru – cum cadrează statutul meu de dascăl cu statutul meu particular de … vrăjitoare! M-a pufnit râsul atunci, mă pufneşte şi acum! Da, este adevărat că am un mic grup de „vrăjitoare”, dar ele nu sunt vrăjitoare în sens real, ci doar în sens ludic! A fi „vrăjitoare” este doar un pretext şi o convenţie lingvistică jucăuşă. Aceasta înseamnă că suntem ghiduşe, năstruşnice şi avem umor! Ce poate fi rău în aşa ceva! Am mai glumit vorbind despre astfel de lucruri cu prilejul a diferite intervenţii televizate şi în alte interviuri, drept care cineva (o scriitoare cunoscută, amică de-a mea) mi-a spus că un grup de doamne în vârstă (şi cu aplomb) din Bucureşti (prăpăstioase şi terifiate) vor nici mai mult nici mai puţin decât să mă exorcizeze! Pe sfânta lume! Nu mai e voie în ziua de azi să te joci doar fiindcă e obligatoriu să fii matur! A înnebunit lumea? Ei, bine, eu vreau să mă joc în continuare.

Entry for November 10, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)

Bărbaţi de zi şi de noapte, de totdeauna şi de niciodată

manual de (ne)folosinţă

[adaos la finalul din Naşterea dorinţelor lichide]

I:

Bărbatul este o urzică moartă.

V:

Bărbatul este câmpul de luptă al femeii.

M:

Bărbatul este vulnerabilul, găunosul, care se ascunde sub platoşă, mascându-şi tremurul din voce şi vibrările de suflet. Dar el este şi cel fără de care nimic nu e totul.

M:

Bărbatul este o lamă de ras.

M:

Bărbatul este distanţa dintre sexele noastre incomplete.

A:

Bărbat este cel care se joacă de-a Dumnezeu.

A:

Bărbatul e un pitic jucăuş ce adesea visează să fie un rege înconjurat de cadâne.

E:

Bărbatul este cuvântul nespus, este vulturul care, deşi tinde să atingă înaltul, îşi răneşte aripile, dacă nu este hrănit.

E:

Bărbatul este „chimval zăngănitor”… alamă cu miros de detritus organic şi piele de culoarea furtunii; este o haină croită pe măsura universalului XXXX-Gheea, de unde toate evele postmoderne îşi trag seva … în esenţă, bărbatul e!

M:

Bărbatul e o gumă de mestecat lipită de pielea femeii iubite; se preface uneori că ar fi retardat şi ratat, dar de fapt e conştient de potenţa falusului său: se preface uneori impotent şi atunci e aruncat la gunoi ca un prezervativ folosit. Prin urmare, bărbatul e un cuţit cu două tăişuri.

T:

Bărbatul este o autosugestie de întemeiere a materiei. Un element de echilibru şi de purificare interioară care, atunci când vine ploaia, doarme.

L:

De cele mai multe ori, bărbatul e o fiinţă care trebuie definită şi pusă sub bisturiu. Şi de fiecare dată când e pus sub lamă, se sperie şi face pe el.

P:

Bărbatul e nomadul ce-mi bântuie visele, cu râsul copilăresc de nevrotic, ce mă poartă prin tramvaie surâzând şi prin teatre plângând; bărbatul e cea mai frumoasă nebunie!

R:

Bărbatul e un gen de mâncare, care poate fi consumată şi rece, pentru că îţi este prea foame, sau caldă, savurată şi simţită cu fiecare papilă în parte. Este Coca-Cola pe care o consumi pentru că-ţi place, deşi ştii că îţi va distruge ficatul. Este fila de Biblie la care te întorci când şi când.

I:

Bărbatul e precum o prăjitură: dacă pui prea mult zahăr, îţi vine să-l dai afară, dacă pui prea puţin, e preferabil să-l dai pisicii să-l digere.

B:

Bărbatul e o încercare de a fi bărbat, tocmai pentru că femeia vrea să fie femeie. Este un nume de familie, un derivat al maimuţei, o formă de existenţă cu un număr fix de cromozomi, şi o matrice sexuală şi spirituală cu o dimensiune în minus. Este o emisferă de „Magheburg” (forma stâlcită folosită de M. C. Rostogan în Un pedagog de şcoală nouă) vie.

L:

Din prea puţină inspiraţie, las pe altcineva să spună: „Bărbatul e o sferă cu centrul pretutindeni şi circumferinţa nicăieri”.

A:

Bărbatul este o pânză de păianjen cu ochiurile sparte.

A:

Bărbatul este un păianjen prietenos, cald, dulce, ronţăibil. E păianjen doar pentru că îşi întinde pânzele lui peste mine, pentru că ţese poduri, străzi, case, copii, animale, pentru că mă dau în leagăn pe braţele lui multe şi adorm acolo, tot eu, toată.

A:

Bărbatul are ochi plini de poveşti şi de tăcere. Buză ticăloasă şi forţa de a schimba direcţia gândurilor mele. Minos neschimbat, omniprezent, fără magie. Ştie să doarmă sub pod.

O:

Bărbatul este un pretext pentru confirmarea şi reconfimarea senzualităţii mele, căci o senzualitate prost înţeleasă (şi un bărbat care nu mă pricepe ca fiinţă dezirabilă nu poate intra sub incidenţa lui „al meu”) este o senzualitate demonetizată. Bărbatul este, aşadar, un soi de curs valutar pentru uz personal.

Precizare:
Aceste răspunsuri au fost prilejuite de lansarea informală, cu varii ocazii, a Naşterii dorinţelor lichide (adăugându-se celor 127 de răspunsuri din carte).

Entry for November 07, 2007

să vorbim

să vorbim despre rahatul uitat în baie

sau despre dragoste sau despre orice:

e-mail-uri siropoase happy-end-uri şi mai urmează nu-ştiu-ce

Sapho spune, limba iubitorului se împleticeşte

şi un foc lăuntric îi dă zvîrcoliri de tutun

eu prieteni, prefer vinul şi ca remediu apa

s-ar iubi puţin dacă ar deschide ochii

dragostea e un sutien şi un latex multicolor

un cuţit cu lama neşlefuită

o garsonieră în care fumezi şi bei singur

să nu faci dragoste la un pahar de vodcă şi foc

să faci dragoste cu nimeni şi cu zimţii de spintecător

să faci ori să nu faci.

semnează

LaSuVaMaRu

(pseudo-cadavru delicios, scris de cinci indivizi, pe un şerveţel, de ziua morţilor 2007, în cafeneaua Zorki din Cluj)

Entry for November 06, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)

Dandya? În niciun caz…

După cum bine ştim, nu există un termen feminin echivalent pentru dandy-ul consacrat masculin. Şi nu există tocmai pentru că femeii îi este specifică ceremonia şi cultivarea frumuseţii, femeia are în sânge şi în datul ei acest lucru. Or, termenul dandy este aplicat pentru bărbatul care cultivă (ori chiar manufacturează, fie-mi îngăduit acest barbarism) frumuseţea artificială. Am văzut, acum câţiva ani la Atena, un dandy al vremurilor noastre: era un bărbat la vreo 35 de ani, cu părul vopsit argintiu (se vedea că este vopsit), machiat rafinat, îmbrăcat cu o cămaşă aerisită de mătase şi cu pantaloni negri de piele (dar rasaţi) care aveau prevăzut un stativ exterior (!) pentru falus. Am rămas cu gura căscată. Era un adevărat personaj. L-am şi folosit de altfel într-un poem grecesc intitulat Nopţi ateniene (din volumul Kore-Persefona). Am fost întrebată dacă sunt un dandy feminin? Ştiu şi eu? Nu este de ajuns că sunt femeie, mai trebuie să fiu şi dandy? Poate sunt percepută astfel datorită histrionismului meu în a aborda măşti felurite şi în a face o puzderie de lucruri care nu au legătură unele cu altele (sau au o legătură invizibilă) şi care sunt exotice în România noastră destul de misogină şi destul de conservatoare. Definiţia cea mai adecvată despre mine a dat-o acum mai bine de un deceniu (prin 1993) cineva care a spus şi a scris că sunt un bisturiu visându-şi floarea. Chiar asta sunt, dar nădăjduiesc că între timp mi-am găsit floarea mea şi floarea din mine, ca să nu rămână tăiosul bisturiu de unul singur.