Archive for Mai 2007

Entry for June 01, 2007

Mai 31, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)

ruxandra cesereanu

târfa şi curva

bărbaţii spun despre femei că sunt târfe

femeile spun despre bărbaţi că sunt curve

între târfă şi curvă e doar o sonoritate cu tăiş cruciş

plăcerea infamiei şi a epifaniei e la fel de zgrunţuroasă

orice parşivenie are în piele o mică splendoare

târfa seamănă cu un bisturiu

curva seamănă cu un briceag

prefer târfa întrucât i-ar putea face chirurgie plastică până şi lui dumnezeu

când am zărit femeile decadente din zonele ultrapământeşti

am rămas agăţată de cizmele lor cu catarame

şi de rujul întins pe faţă ca un sânge uscat

erau îmblănite într-o sexualitate de pripas

prigonite în propria scorbură de plastiglas

drept care amuşinau zgândărite de o langoare oarecare

şi de lipsa de fantezie a celui fără ceas

erau nişte balanţe dereglate

mascate la un carnaval răzleţ şi rănit la cap

pentru care nu exista alcool pieziş

ci doar maşinăria carnală ca o bicicletă pentru slăbit kilograme de poftă şi sex

surori de caritate boite de sus până jos

având coapsele desfăcute ca nişte foarfeci pentru tăiat bărbaţii până la os

târfele nu erau mai stridente decât târfa din orice femeie

nu sfânta este pofta pe care o are femeia care vrea să fie altceva decât este

ci târfa ascunsă-n venele netăiate şi-n buzele macerate

curvele de bărbaţi ar fi satisfăcuţi de ceea ce scriu aici cu fierăstrăul

dar nici ei nu sunt mai vii ori mai adevăraţi

între târfă şi curvă nu este nici un cer înstelat

ci doar ostroave şi taigale cu mărăciniş sexual

pentru care nimeni nu mai vrea să dea ori să ceară bacşiş

blănuri de carne-nfoiată

videoclipuri răşchirate cu picioarele azvârlite-n sus

târfa-i o felie de irealitate lascivă

o gaură cosmică foarte cosmică în vidul unui prăpăd nesupus.

Precizare:

Şi acest poem face parte din volumul coma, nădăjduit spre a fi publicat în 2008.

Entry for May 27, 2007

Mai 26, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)


ruxandra cesereanu


poeme golăneşti

(roşu toreador)


sangre (1)


mi se spune sangre deşi nu port cuţite la vedere

ci strânse pe şolduri sunt ele ca nişte iubiţi

mi se spune sangre deşi nu am ucis încă pe nimeni

şi nu am rănit decât în creieri

port iconiţă la gât ca să mă apere de necuratul

am inele de plastic şi-aramă pe toate degetele

mi se spune sangre

porecla mea de vagaboandă îmbrăcată în jeanşi şi tricou

sunt fată deşi nu vreau să fiu fată

dar n-am încotro sexul mi-e despicat ca o nucă necoaptă

mi se spune sangre îmi plac trenurile marfare

marşurile funebre concursurile idioate de la televizor

scuip ca bărbaţii

şi flegma mea nu e decât un lichid avortat al viselor de mucava

mi se spune sangre fumez chiştoace doar cu vrăjitoarele

mai vorbesc uneori cu şobolanii din cafenele

ascult pink floyd mă droghez cu zumzete gălbui-vineţii

de parcă aş fi în spitalul explodat al oraşului

nu mă gândesc la izbăvire decât atunci când îmi cade părul

mi se spune sangre sunt fată femeie şi voi îmbătrâni cândva.


sangre (2)


mi se spune sangre

dinţii scrâşnesc dar nu-s îndrăcită

nu sunt cleioasă

nici sidefie ci sticloasă

nu am unghii mari

nici sângele foarte pătimaş

ci doar într-atât de curgător

cât să ucid suflete mâncate de clor

aş mai putea ucide şi alte jivine mentale

dar şi lucruşoare carnale

aş putea face rău la nesfârşit valvârtej

fiindcă pe mine însămi mă tai la gâtlej

cu un cuţit înghiţit şi neascuţit

care mă surpă încet ocolit

ca un fluviu leneş ca un catran ca un vitriol

vreau ca rana să fie vie fără alcool

mi se spune sangre

cred că sunt masochistă

şi teribil de pesimistă.


sangre (3)


mi se spune sangre adică sânge pre limba tuturor

nu sunt păcătoasă cât să mor

nu ţip nu mă smiorcăi nu cerşesc

fumez chiştoace cu homleşii din bidonvilul ceresc

nici nu ştiu exact cine trăieşte acolo

cine mănâncă cine face sex cine merge la biserică

ori cine îşi taie beregata se spânzură se aruncă de pe acoperiş

sângele meu e sărat ca oricare şi puţin pipărat

are bule de aer balonaşe de suflat pe chipul unui bărbat

un călugăr cu faţa boţită cu uterul strâns chircit

nimic nu se poate naşte acolo

fiindcă acel călugăr e doar un stilet înroşit

copiii mă strigă hei sangre vino la joacă

bate la tobă cântă-n trompetă rupe capul păpuşilor

rumegă iarbă scuipă în sus loveşte hei sangre

fii rea fii bună fii cum nu eşti şi cum nu poţi să fii

sangre sânge numele tău i-o orhidee cu vinişoarele pleznite

o injecţie letală o aromă fatală de animală.



(precizare: aceste poeme golăneşti în roşu toreador despre sangre fac parte din volumul coma prevăzut să apară în 2008 la editura vinea)

Entry for May 20, 2007

Mai 20, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)


ruxandra cesereanu



poliţista psihedelică



dacă sunt prinsă într-un vârtej cu urzici şi mătrăgună

doar cu dinţii m-ar putea scoate un câine cu limba de frate mort

doar cu labele m-ar putea lovi mângâia îndoi

pe sub scara cu îngeri un licurici turbat

sfârşitul unui tunel în gâtlej e un inel cu diamant pe degetul mic de la picior

mă-nvârt doar într-un picior de carne

ciucurii au intrat puţin în transă

nişte vene aruncate-n pubela unui miliardar cu furnici telescopice

ar trebui să-mi zornăi brăţările de la glezne şi să strig evohe

s-arunc cuţitele la naiba-n praznic

şi să-mi strig fii poliţistă psihedelică

fii panteră neagră cu maxilarul în extaz

fii o fereastră spartă cu cioburile în levitaţie

beau cidru şi mă gândesc la porii drogaţi ai lui elvis presley

la pantalonii lui zburători care ştiau să spună foarte frumos noapte bună

eu ştiu să spun doar bună dimineaţa către odăile cleioase ale demenţei

cu firişoare despicate-n insomnii

oasele mele fac hauhau deşi unii cred că-s de lupoaică singuratică

jivină prelungindu-şi botul spre steaua polară

spre un ospiciu cu gărgăuni deşiraţi slăbănogi

iuhuuu sunt prinsă-n vârtej tornadă-s cu cercel în buric

prichindei alungaţi din creier răcnesc dulce-amar

stâlcind logodna unei sore vitrege cu fratele ei vitreg

uneori mă joc pingpong cu ceea ce nu simt

cu ceea ce nu gândesc cu ceea ce nu trăiesc

uneori am o scoică uriaşă pe gură

ca şi cum două sexe de acelaşi fel s-ar scuipa cu furie şi neîndestulare

uneori o voce de bărbat e ţiparul coborând din creier în sus

de parcă ascensoarele unui zgârie-nor ar fi luat-o razna

iar maşiniştii hrăniţi cu diazepam şi-ar face cruce cu smocuri de păr

uneori poliţista psihedelică din mine vrea să năruie cărţile de joc şi ulei

uneori muzica sferelor e prea înverşunată ca să mai aibă gust de sânge spaniol.



Precizare
:

Am scris acest poem tot pe muzica produsă de formaţia Muse (precum poemul cântecel (de dragoste), prezent şi el pe acest blog), anume pe albumul Black Holes and Revelations, într-o stare indusă de dereglare a simţurilor.

Entry for May 16, 2007

Mai 15, 2007

(colaj după Dali, de Alexandru Pecican)



Ruxandra Cesereanu



Un foc de tabără pe o insulă grecească



În general prietenii mei actuali sunt din mediul scriitoricesc şi academic, astfel încât admit că prieteniile literare se suprapun, în cazul meu, peste comuniunea umană stabilită cu respectivele făpturi (există, însă, şi excepţii: am de pildă un aşa-zis club de „vrăjitoare” simpatice, unde ceea ce contează este strict jucăuşenia, spiritul ludic, adică!, şi nu vreun considerent literar). La mijloc a fost, iniţial, o înrudire întru ceva, o pasiune literară, un stil, caracteristici comune. Dar dacă doar acestea s-ar fi manifestat, prietenia nu ar fi funcţionat neapărat: pentru ca ea să fie reală şi materializată a mai fost nevoie de calităţi strictamente umane precum tandreţea, loialitatea, delicateţea, umorul etc. Fără astfel de ingrediente magice, ca să zic aşa, nu cred că o prietenie ar rezista. Pentru că prietenia este şi ea un soi de dragoste, în felul său. Din păcate, am avut parte şi de prietenii pe care le-am pierdut, iar acest lucru s-a petrecut, de asemenea, aproape ca într-o dragoste pătimaşă! Dar asta-i viaţa şi leac nu este.

Fireşte, o prietenie scriitoricească se verifică şi prin diferenţa de gust literar ori chiar de scriitură între prieteni. Lucrurile stau fericit atunci când cei doi se recunosc ca alterităţi şi se acceptă astfel. Am păţit eu însămi lucrul acesta cu Emilian Galaicu-Păun, cu care, ani de zile, am avut polemici tranşante despre poezie, dar tocmai ele ne-au legat foarte mult şi ne-au făcut să ne acceptăm poezia fiecăruia dintre noi, fără să dorim ca celălalt să scrie identic. Prietenia noastră nu s-a împuţinat, ci a sporit şi s-a adâncit după aceste polemici, în folosul unei comunicări speciale pe care am stabilit-o. Acesta este un caz fericit, pentru că am avut parte, în viaţa mea, şi de prietenii care au pierit din pricina nepotrivirilor de gust literar.

Mi-ar place să fac un foc smintit de tabără (pe o insulă grecească) la care să-i chem pe câţiva dintre prietenii mei speciali: Corin Braga (nu doar bărbatul meu, ci şi cel mai bun prieten pe care îl am), Emilian Galaicu-Păun, Marius Oprea, Andrei Codrescu, Călin-Andrei Mihăilescu, Jean Văcărescu, Sanda Cordoş, Liviu Maliţa, Ovidiu Pecican, Mihaela Ursa şi Doru Pop, Ovidiu Mircean, Ion Manolescu. Aş mai vrea să vină la acel foc de tabără şi câţiva amici speciali: Adriana Babeţi, Luca Piţu, Valeriu Gherghel, de pildă; iar dintre străini ar fi doi amici ludic-pitoreşti: Lawrence Norfolk (pentru cine nu a citit Dicţionarul lui Lemprière, îl îndemn să o facă!) şi Boyan Manchev (discipol de-al lui Derrida şi rafinat prieten povestelnic). Plus câţiva şugubeţi tineri, care şi-ar afla şi ei locul la ţicnitul focul de tabără… de pe insula mea grecească, încă inexistentă!

Entry for May 10, 2007

Mai 10, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)



Ruxandra Cesereanu



cântecel (de dragoste)




unghiile ţi le-aş tăia cu limba dac-ai şti să fii un dumnezeu mic uns cu ciocolată

dac-ai fi o chitară electrică explodând cu oscioare de vultur la glezne

dac-ai avea părul ca o pivniţă vâlvoi cu jucării

limba mi-aş tăia-o cu lama de ras

ca resturi din barba ta să-mi intre pe gât şi să-mi căptuşească ficatul

cutiuţa din inimă s-ar închide şi deschide hopa-mitică

s-ar învârti titirez până ar ajunge pe sirius

cu frânghia de spânzurat atârnând balerină

în urechea ta m-aş ghemui ca un cercel de rebel certat cu legea

şi ţi-aş şopti moi cuvinte de ceaţă şi dulce greaţă

am o gaură-n cap am un burghiu delicat

pe-aici trece un trenuleţ care nu opreşte niciodată

doar luminile lui le simt atingându-mi dinţii şi spărgându-i cu unde sonore

pe-aici trece o caravană de tinere cămile duse la împreunat

blana lor aspră e plantă de cerebel stacojiu

culoarea mea favorită pentru scrâşneala singurătăţii şi-a maturităţii

un carusel de sticlă pisată pe care un fachir păşeşte-n foc negru

lanţuri de degete lipite intrând în gură

scoţând de-acolo o pungă plină cu patimă interzisă şi langoare proscrisă

iubiţeii zac ca viţeii sticloşi pe care îi mângâie un măcelar cu cizme de rege

de când eram mică i-am împuşcat pac-pac şi i-am silit să facă oac-oac

să fie broscuţe părăluţe stăncuţe

să nu se mire nici de polul nord nici de japonia nici de laponia

ci doar de odaia ultimului sânge chircit în cubuleţe de gheaţă.

şopârle dansează cu pisici siameze

miorlăie cu răguşeli de aligator în petrol

aşa şi eu mă-nvârt mă-nvârt

înecată-n spirt şi-n fierbinţeala mult prea vie a unui cuvânt

care-mi stă pe frunte ca o maimuţică de foc

ea n-aude nu vede nu vorbeşte

ci doar cu dumnezeul galben al lumilor pe dedesubt şi pe dinlăuntru se războieşte.



Precizare:

Tocmai când credeam că nu voi mai scrie poeme delirioniste, iata că am comis unul la atelierul de scriere creativă pe muzică psihedelică, pe care îl ţin la Centrul de Cercetare a Imaginarului, acum, în 2007. Am scris pe muzica formaţiei Muse, ascultând albumul Origin of Simmetry.

Entry for May 07, 2007

Mai 7, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)



Ruxandra Cesereanu


Papuaşia



Nu despre păpuşi voi vorbi acum

căci prea adesea le-am făcut capetele scrum

în copilărie pe când aveam mustăţi desenate pe faţă

deşirând poveşti lungi cu picioare de aţă.

Nu despre păpuşi voi vorbi acum

ci despre Papuaşia, ţara cu cercelaţi de fum

unde femeile şi bărbaţii au şoldurile încinse cu palmieri

pe mâini şi pe gât zărindu-li-se dârele fierbinţelii de ieri

când febra halucina peste colibele de stuf

unde Dumnezeu însuşi transpira, smotocindu-şi divinul zuluf,

Papuaşia, ţară a elefanţilor pitici cu trompe de balerină,

cu bătrâni şamani şi păduri mirosind a heroină,

Papuaşia, zonă psihedelică a felinelor smede şi aurii

despre care mesmerizam în nopţile din clădirile comuniste fără bucurii

trezindu-mă cu Steaua Polară în creştet ca un sfânt trăznit de un fulger tropical,

ploile torenţiale îmi inundau cerebelul zbătându-se ca un aligator bicefal.

Şi uite aşa în fiecare noapte cu Papuaşia în sânge şi în oase

zgâriam vise confecţionate cu limfă albăstruie,

zdrenţuită la margini de senzaţii stufoase,

pe când fete cu cingători de-argint şi ochi hipnotizaţi

se încolăceau în jurul unor tigri dungaţi, dar şi foarte blazaţi,

călărindu-i prin pădurile tropicale foşnind de atâta verde tendenţios

în care mă răsturnam căzând cu tot cu delirul meu stroboscopos.

Papuaşia, cântam eu, tomorrow is another day,

şamanilor, unde aş putea să-i mai găsesc acum pe ahei?

Să cucerim împreună ţinuturi, căci lui Ulise i-ar fi plăcut să fie papuaş

printre atâtea femei zemoase, cu subsuori acrişoare şi cu miros de cal abraş.

Papuaşia, ţară cu dinţi de fildeş şi cu surâs lăptos de somn,

către tine mă-ndrept acum purtând în cutiuţa din creier

un animal himeric, pre numele său mic holom.



Precizare

Acest poem a fost scris la atelierul de creative writing pe care l-am ţinut în 2002, în cadrul Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului. A fost un atelier unde am lucrat pe Alisa mea favorită din poezia română, adică pe Leonid Dimov; în cadrul respectivului atelier am scris şi eu un poem alături de studenţii mei. Este un text postat pentru cusurgiul Maxim (sau M. – fost vizitator al acestui blog, a se vedea şi mica polemică strecurată în comentarii), nemulţumit că manifestul meu literar (Delirionismul sau despre cum să nu rămâi blocat în realitate) ar putea fi doar teorie în vid, fără practică.


Entry for May 01, 2007

Mai 1, 2007

(collage by Alexandru Pecican)


Ruxandra Cesereanu

Delirionism

or

a Concentrated Textbook on How Not to Stay Stuck in Reality

For a long time now, I have been considering that the term delirionism is more adequate than that of (neo) oneirism. I think that the idea of delirium, for the essential dimension of the type of literature that I write, is more appropriate. Because oneirism is strictly linked to dreams, while delirionism contains the dream, but something else as well: a more intense alteration of reality, a more traumatized (and traumatizing) dream than the usual one, a torn, interrupted, cleft dream.

It goes without saying that delirionism, the way I delineate it, is not limited to the literature that I write, but aims at the idea of manifesto. Because delirionism is technique, but also trance like state; schism, but also a breach connecting the world’s circuits, precisely through splits, tears, rips. Consequently, the first characteristic of delirionism would be the cleavage. Technically speaking, one is to understand that the split is both at epic level (that of the story) and at image level. But the cleavage presupposes a slip, and this is essential. The images do not break ones against the others, but they fall to pieces, slipping ones over the others and they combine. It is a hot cocktail, sulfurous without ice. Since for me the numbers as opposed to images, for instance, have never been of a great artistic or vital importance, one can understand, I think, that this sliding and overlapping of images through their breaking has an overwhelming effect. The cleavage from the delirium is, maybe, the purest form of the flagrant image, still unfinished, unpolished, but very lively. This is what interests me.

Probably it sounds weird, but delirionism also presupposes or highlights metaphysics. Precisely because it agglutinates the trance, it presupposes and contains it. Delirionism tries a communion with the Beyond, if not in a clear religious sense, at least in a partial one. It is not the divine in the theological sense, but the metaphysics of the something else. From this point of view, delirionism is akin, in its way and within its limits with shamanism. The trance, so dear to delirionism and to me, offers precisely this: the sacrament, the Eucharist of something from the Beyond. I do not absolutize this Beyond, nor do I want to make it relative: it pertains, as I said, to the metaphysics that the trance and delirionism naturally contain, without being constrained or without counterfeiting something. And sometimes even without getting an answer from the Beyond. It is rather the somatic, unconscious, alluvial metaphysics and not at all the canonic one.

Now I intend to explain the structure of a delirious poem. I particularly stop on the delirious poem, because delirionism is particularly palpable in poetry – at least in my demonstration. Thus, the appropriate metaphor and image is that of the sunk and inundated submarine. The center of the poem, its navel, is somewhere in the bowels: there enter and flow the two pipelines: one of the reason and consciousness, the other, of the unconscious. The movement is downwards. But the pipeline of reason always has to be secondary, minimal, to let the pipeline of the unconscious play the main role. If, through the pipeline of reason ideas and feelings are coagulated in the poem, through the pipeline of the unconscious the imaginary tide flows explosively into the magma. If the valves of reason have they crystal-like limpidity, those of the unconscious are slippery, confuse, but it is exactly from there that their power springs. Fragmentarism, or on the contrary, the muddy flow of the unconscious are compensated by the rational order that subsists in any delirious poem. It is not in the brain or in the heart (soul) where the delirious poem is born, but in the bowels, even if neither the brain nor the heart disappear completely, and, on the contrary, they are continuously forced to assist the bowels. The submarine-poem is flooded little by little: the blocked doors are overwhelmed by water one by one, the compartments are filled gradually, and, in the end, the crew from the cabin control is caught by the flood and drowned. This structure of the submarine-poem mirrors, the way in which, to the extent to which it is possible, the pipeline of the unconscious has to be let free and should not be strangled. The perfect image of the submarine-poem is that in which all the members of the crew float drowned. Only in that moment could one say that the delirious poem realized itself.

There are a few things that seem essential to me when defining delirionism: it is the small asylum of alienated people that exists within each of us, but in a peculiar manner, through the resemantization of madness. It is a macerated madness that through and after its consumption, can receive meaning (sense). From this point of view, delirionism is a convulsion and a diffuse fulguration, allergic to training, but at the same time, repaired. Thus the whirlwind technique, that of cloudburst, of the tornado, of the typhoon, of the hurricane, etc. The images’ trauma, supra-synaesthesia, the addictive associationism, the blurred somnambulism are the ones that make what happens within delirionsm, to resemble an abusive projection of slides. The conglomerate between fiction and reality is essential; delirionism does not aim at absolutizing fiction, or to get stuck in it. Last but not least, delirionism involves a certain degree of Esotericism, but an unintelligible one, that can only be conjectured. Delirionism could be a memory repressed for a long time and then, released in a trance; but what kind of memory? As I see it, it is a primary, pre-natal, fetal one, recuperated through the very valves of the unconscious.

I revisit now the main component of delirionism, i.e. – the trance. This is a strong state: it is not the shamanic trance in which one communicates with the dead or with the spirits of the wise (although the delirious trance is akin to the shamanic one, as I have already mentioned), but a more general trance, and at the same time, a more intensely individualized one. Through it, one the one hand, one is connected to a kind of cosmic plug, and on the other, one communicates with oneself. Because delirionism is, first of all, the path, through trance, to our selves.

Being what it is, delirionism cannot have a clear strategy. Delirionism does not stage anything, does not ‘theatralize’ and contains the ludic component only by chance. There is nothing programmatic in delirionism, because it does not have a militant dimension. It is inborn and instinctual, as one might say. It is pre-natal and fetal.


Addenda

For the technical peeling of delirium, a few terminological delimitations related to the idea of delirium are necessary. Thus, because delirium is characterized by verbal logorrhea and incoherence, vicious avalanche, confusing bombardment, running away from ideas, disintegration of consciousness, it represents a supra-derailment from reality. This supra-derailment can be apparently homogenous or visibly fragmentary and striking. As any entity, delirium also has a structure: this is however a-logic; the most clear geometric metaphor for delirium and for its structure is the unfinished pyramid, built up to the top, but only by half. Another necessary delimitation is that between dream and delirium. If dream is a normal delirium, from a physiological point of view, as Freud specifies, delirium pertains to malady, to mental disease. Anyway, in psychoanalysis, delirium can be treated only if it is brought to its end and drained; it must never be confronted, but consumed and burnt until it breaks up by itself.

Freud is as categorical as possible: delirium represents the most obvious situation in which the battle between reality and the elements repressed in the unconscious takes place. In the end, a compromise is realized between reality and the unconscious repression, but only after a life-and-death battle took place. Within delirium, the most visible and fleshy elements are the phantasmas; they are “substitutes and sprouts of the repressed memories, whom a certain resistance prevents from entering unmodified in consciousness; their entrance in the field of consciousness is paid by the price of transformations and deformations imposed by the censorship exerted by the resistance. After the compromise is accomplished, the respective memories are transformed into phantasmas that the consciousness misunderstands” (Freud). One should keep in mind the importance of phantasma in the structure of the delirium and the idea of deformation or malformation of reality that phantasma imply. Yet, with all these disturbing elements, there always is in delirium a grain of truth, a transversal section of the pure, veridical reality. In fact, out of this grain of truth, through inflation, delirium is born. This, in its chronic form degenerates in paranoia. The issue, as Freud particularly sees it, is that the grain of truth by the time it reaches the consciousness is already deformed, and then, it is hypertrophied, so that the deformation reaches its maximum level. Delirium is born out of the censorship that “brutally wipes out everything that it does not like, so that what remains becomes incoherent”. In other words, delirium becomes what it is because of some violent cuts that the censorship operates and wherefrom reality grows full of holes, mutilated, eaten out by willful leprosy. C. G. Jung proposes another concept that is useful for the understanding of the term delirium: inflation; the inflation as an extension of the personality beyond individual limits, through the aberrant, exaggerated, sometimes grotesque identification with various archetypes. Jung does not focus on the idea of censorship and brutal cut, but on that of hypertrophy of the personality.

In order to study the delirium in vitro, one cannot neglect its classification. From a pathologic viewpoint everything is clear: there is the chronic delirium (that is to say paranoia), and the ephemeral delirium (which can be treated and cured). From the truthfulness point of view, there is the mimed delirium and the “real” one. From the stylistic point of view the delirium range is infinite. From the content’s point of view, there is the knowledge delirium (cognitive one) and the existential (ontic) one. Last but not least, from a technical point of view, there is the narrative delirium (within which the epic, the story, the narrative thread are essential and have a convincing appearance) and the fragmentarist one (built out of bunches of disparate scenes).