Archive for februarie 2012

la margine

februarie 8, 2012


 

la marginea mea stă un călugăr

stă la marginea cu tăciuni și cu gura lipită de oase

cel de acum e un călugăr mort

cândva a fugit prin grădini s-a ascuns

a privit zidul s-a făcut călugăr și așa a rămas zidit

apoi a murit iar acum stă la marginea mea

fiindcă nevoia mea e acest călugăr mort

el nu-mi poruncește nimic

dar eu simt că se prinde cu părul lung de margine

iar botul meu îl miroase ca pe o magnolie

și învelișul trecător se desprinde și flutură ca un prapure

multă vreme mi-a trebuit ca să m-adăpostesc în afara lumii

și să mă infectez cu iubire

ca să găsesc o poartă a transputrefacției

liniștea mea e o dragoste străină

iar dragostea e acest călugăr mort de la marginea mea.


 

maratonul blogului mesmeic s-a încheiat

februarie 6, 2012

La sfârșitul lui ianuarie 2007 am deschis blogul Mesmeea pe yahoo 360, la sugestia unei tinere prietene (Sharaska) care mi-a dat ideea unui loc aparte de postat literatură proprie, jurnale de lectură, imagini insolite etc., adaptate la felul meu ludic de a fi (și nu numai). Când yahoo 360 s-a desființat, am mutat blogul Mesmeea pe wordpress, adăugând și celălalt nume al personajului cu pricina, anume Cuttita (Mesmeea Cuttita fiind nu doar personajul meu din romanul Angelus, ci și numele avatarului meu din jocul Second Life).

Câțiva dintre prietenii mesmeici știu deja de oarecare vreme (fiindcă am mai făcut mici confesiuni pe ici-colo, în particular) că, de vreo jumătate de an încoace, decisesem să paralizez blogul mesmeic la începutul lui 2012. Nu din vreun plictis, ci fiindcă în mod real consider că acest blog și-a consumat viața sa completă în 5 ani de zile (în care a trăit cât un deceniu, cred), ținându-mi el loc de jurnal de viață, de lectură, de prietenii, de duhovnicie etc. (într-adevăr, iscodind în jurnalul meu real de viață, început serios în 2003 – caietul brun, cum îi spun eu -, am constatat că în ultimii 4 ani de zile am scris extrem de puțin acolo (vreo 10 pagini în total!), întrucât jurnalul meu devenise, de facto, Mesmeea Cuttita și blogul ei.

Așa încât blogul mesmeic se oprește aici: iar AICI se găsește o carte întreagă care mă conține cu toate ale ei (și în care comentariile, uneori teribile, alcătuiesc o carte la fel de importantă). O carte pe care o las deschisă lecturii cui va pofti să o facă, dacă va fi interesat și va avea vreme de pierdut (iar dacă nimeni nu va fi interesat, e o carte care va atârna cumva în neantul electronic, lucru care îmi place nespus). Urmează să mai postez un singur text, un poem. Fac acest lucru întâi de toate fiindcă este un poem care face parte dintr-o nouă etapă în care mă găsesc, creator vorbind – ca și celelalte poeme postate în ultimul timp; apoi e vorba despre un text care are o conotație existențială aparte pentru mine. Mai fac acest lucru și întrucât pe celălalt blog pe care îl voi deschide nu voi posta NICIODATĂ poezie.

Căci, într-adevăr, voi deschide un alt blog, de nișă, izolat, în care gândurile mele și textele mele vor avea o coloratură de altă natură. Blogul cu pricina va începe să funcționeze de la sfârșitul lui februarie. Nu dau nicio adresă aici și acum, întrucât cei care îmi cunosc histrionismul și tendințele inventive (unele chiar manieriste) vor ști să mă caute și să mă găsească. De intrat pe Mesmeea C. o voi mai face doar ca să consult blogurile celor din lista mea, dar nu știu dacă voi mai comenta neapărat în spațiul celor din Blogroll, întrucât ocheadele mele actuale nu mai au energia unui dialog prin cuvinte, ci doar pe aceea a unui spiriduș tăcut. Dacă nu o să pot să mă rabd, firește, poate voi mai posta una-alta pe Mesmeea, dar, evident, o voi face extrem de rar și în taină (din moment ce anunț acum paralizarea blogului meu).

Va mulțumesc tuturor pentru că m-ați citit aici și ați fost alături de mine (cu gândul și fapta). Semnat descifrabil: Mesmeea Cuttita.

Cea-mai-îndepărtată

februarie 4, 2012

 

Ea este Cea-mai-îndepărtată de noi, neșamanii. Până și pielea ei e altfel: îndepărtată, non-umană. Franjurii se găsesc pe șalul de pe fusta ei ca niște șerpișori. Cozile ei cu pene nu stau degeaba, ci sunt călăuzitoare. Ea privește fără să mai privească, întrucât nimic nu mai contează. În afară nu are ce vedea.

indiferența

februarie 3, 2012

 

Ceea ce m-a frapat la această șamancă mult-știutoare este indiferența ei față de lume: ea este o făptură într-atât de departe de lume (de lumea dezlănțuită) încât funcționează de sine stătător, dincolo de alte făpturi, de obiecte, de simțăminte. Pentru ea nu mai există stări (de suflet, de minte). Privirea ei adâncită (deși e o privire care încă se mai reflectă și în exterior) spune totul. Indiferența ei este intangibilă și supremă. Indiferența ei care este și suprema ei putere. Detașarea completă de lume.

tot despre

februarie 2, 2012

Ceea ce m-a interesat prin experimentul clujevit de scriere creatoare în proză  din care a ieșit manuscrisul Poveștile Duniazadei, ale sclavei sale Rașazada și ale regelui Șahzaman a fost nu doar desfolierea și deconstrucția (implicit reconstrucția artei narațiunii), ci și realizarea unei cărți epice de tip bazar, cu o structură hibridă, în care povestiri fantastice și „gotice” (cu efriți și djini) să coexiste cu povestiri realiste, hâtre, poznașe (de tip snoavă). La nivel ideatic, am avut în vedere tot o miză hibridă: lumea cărturarilor și a erudiților să se amestece cu aceea a oamenilor simpli și a vieții cotidiene, a limbajului uzual. Atmosfera urbană să se combine cu lumea deșertului, spațiile exotice de factură fantastică să aibă ca revers orașe reale. Am mizat, apoi, atât pe construcții ideatice religioase, cât și pe lascivitate și opulență (culinară, erotică). Am propus geografii pitorești, păcătuind, uneori, prin hedonism descriptiv și utilizând, poate, redundant tema călătoriei, pentru a prelucra invarianți ai călătoriilor lui Ulise și Gulliver (care, de altfel, există și în suita clasică O mie și una de nopți) ori abilități magice faimoase (Circe, Merlin – ipostaze ale acestora sunt prezente în suita de povești arabe).

Firul conducător al atelierului clujean de scriere creatoare în proză a fost, însă, întotdeauna valorificarea ceremoniilor narative, a felului în care se naște și se manifestă arta epică. În acest sens am inventat o serie de trucuri narative, ne-am antrenat și ne-am format ca povestași pe măsură ce scriam, mai ales că primele texte au fost, fie prea simpliste (și schematice), fie prea stufoase și încâlcite, cu personaje neveridice și adaptări dificile la stilul oriental, foarte tinerii povestași clujeni fiind influențați de cutumele narative din basmele europene. Dat fiind că majoritatea personajelor din O mie și una de nopți sunt cititori înveterați, ne-am propus ca personajul-cheie al fiecărei noi povestiri să fie, într-un fel sau altul (deghizat sau fățiș), povestașul!

(în imagine, subsignata, în iulie 2009, în mansarda unde au fost scrise o droaie din povestiri, în tabăra pe care am organizat-o la Cetate, la ferma lui Mircea Dinescu; precum și o parte din povestași, în vizită la struții lui Dinescu)