Archive for Ianuarie 2017

Tot felul de biblioteci

Ianuarie 13, 2017

Am văzut la viaţa mea tot felul de biblioteci: uriaşe şi pitice, doldora de cărţi ori alese pe sprânceană. Bibliotecile sunt ca puzderia de oameni: pline cu tot felul sau, dimpotrivă, selective şi rafinate, cu un surâs în vârful buzelor. Există biblioteci mirosind a igrasie şi tutun, şi biblioteci nou-nouţe, mirosind a proaspătă cerneală tipografică. Există inclusiv biblioteci care funcţionează doar ca nişte bibelouri, întrucât cărţile sunt, în acest caz, mai degrabă intangibile şi inabordabile precum nişte VIP-uri. Există biblioteci confuze şi biblioteci exacte, limpezite în conţinutul şi selecţia lor. Există biblioteci arse (de fapt ele nu mai există) şi biblioteci care au pierit sub ape (aş fi vrut la o adică să văd o astfel de bibliotecă sub ape, nu din vreun instinct de profanator de cărţi, ci doar întrucât aşa îmi închipui eu sfârşitul lumii, ca o bibliotecă uriaşă şi înecată). Există biblioteci născute din moft ori răsfăţ, şi altele născute din pasiune şi reverenţă faţă de cărţi. Există biblioteci vanitoase şi altele modeste. Există biblioteci mincinoase şi altele adevărate (mă joc acum, întrucât ştiu sigur că bibliotecile nu pot fi niciodată mincinoase, ci doar adevărate). Dar, oare, e chiar atât de importantă distincţia şi variatele nuanţe între biblioteci? În curând astfel de detalii nu vor mai conta nici cât negru sub unghie, pentru că se anunţă în avalanşă şi valvârtej ispitele electronice ale variatelor biblioteci virtuale. De bună seamă şi acestea sunt biblioteci valabile, atâta doar că le lipseşte ceva: le lipseşte epifania și simțul olfactiv de tipăritură.

Cărei biblioteci să i te mai închini? Cărui patefon? Cărei lumi?

ed-vand-der-elsken

(fotografie de Ed van der Elsken)

Anunțuri

750 mililitri de șampanie

Ianuarie 10, 2017

750 mililitri de șampanie, câteva vorbe de pripas și paiete, iarna care tremură pe picioroange. Pe bună dreptate a început un nou an, fiindcă lopețile nu au încă materie caldă de adunat și aruncat. Până și cuiele au înghețat, bătute-n obloane. Ore boreale, istoriile tocmai își ivesc boticul oacheș la colțuri și-așteaptă să fie atinse de cuvântători.

img_4735

Jivinele mele favorite

Ianuarie 4, 2017

Aș fi putut să vorbesc aici despre doi dintre motanii părinților mei: farmazoni & năstrușnici, isteți & zăpăciți; unul era maidanez (Mocu), celălalt avea sânge nobil, dar în loc de coadă îi crescuse un ciuf de iepure, întrucât era născut din incest (Toni). Cum amândoi au pierit dramatic, iar noi, cei din apropierea lor, am suferit fiindcă nu i-am putut ajuta, așa cum te macini când nu îi poți ajuta pe prichindeii suferinzi, las la o parte povestea celor doi motani pe care i-am iubit și care au pierit, alegând să vorbesc șugubeață despre altceva. Despre Fuhur și Behemoth, un dragon-noroc (alb) și un motan uriaș, mergător pe două picioare (Behemoth).

Fascinația mea pentru Fuhur, dragonul-noroc din Povestea fără sfârșit de Michael Ende, provine, cu siguranță, de la blana lui strălucitoare și zburătoare, pe care aș fi poftit și eu să mă întind ca să străbat văzduhul și să văd orașele de sus. Firește că lucrul acesta pot să îl fac și dintr-un avion ori elicopter (de rachetă mă feresc ca de un obiect supersonic, care nu te lasă să zărești nimic!), dar blana unui dragon-noroc este ea însăși îmbietoare la povești, fiindcă le conține înțelepțește și chiar le piaptănă oarecum. Fuhur sau Pegas sau caii năzdrăvani care au niște urechi abisale cât niște geamantane, fiindcă o puzderie de obiecte se sălășluiesc acolo și ies la iveală doar când e nevoie de un farmec, de un miracol, de o magie. Acestea-s animalele mele semi-diafane.
Apoi, întunecat și la fel de strălucitor, e Behemoth, motanul biped din romanul Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov. Jivina aceasta hominidă prin inteligență și hâtroșenie nu zboară, ci merge ca tot omul mergător, plimbăreț, rătăcitor. E vorba de un pezevenghi, de un giumbușlucar (cred că nu există cuvântul, tocmai l-am inventat, dar e cât se poate adecvat aici și acum!), de un trickster, de un picaro. Vai de cei care-l întâlnesc și nu îi pricep istețimea și harul de a face năzbâtii. Tocmai de aceea îi sunt eu prietenă-cititoare: fiindcă-s sătulă de hominizii conformiști, de dogmatici, de slujbașii la nasturi încheiați. În felul său, Behemoth, deși aterizează în Moscova stalinistă și atee, e un individ flower-power, la fel ca mine, dacă e să judec după gusturile mele muzicale și vestimentare. Greu de imitat ludicul lui de potlogar iscusit, zeflemeaua lui sclipitoare.

L-aș mai fi putut pomeni aici pe Domnul Omidă din Peripețiile Alisei în Țara Minunilor, dar dacă ajungem la literatura pre-absurdă risc să nu mai pot ieși din cercul magic și să rămân blocată acolo, așa încât mă opresc aici. Nu înainte de a rememora un citat de netăgăduit pentru înțelepciunea autistă a unui asemenea personaj din capitolul cinci al faimoasei cărți pomenite la finalul acestui text:

The Caterpillar and Alice looked at each other for some time in silence: at last the Caterpillar took the hookah out of its mouth, and addressed her in a languid, sleepy voice.
`Who are YOU?’ said the Caterpillar.
This was not an encouraging opening for a conversation. Alice replied, rather shyly, `I–I hardly know, sir, just at present– at least I know who I WAS when I got up this morning, but I think I must have been changed several times since then.’
`What do you mean by that?’ said the Caterpillar sternly. `Explain yourself!’
`I can’t explain MYSELF, I’m afraid, sir’ said Alice, `because I’m not myself, you see.’
`I don’t see,’ said the Caterpillar.

alice

NOTĂ:

Uneori suntem simultan Alisa și Domnul Omidă (sau Atreiu și Fuhur ori Margarita și Behemoth), drept care vorbim cu noi înșine și nu ne temem să înnebunim decât pe sfert ori cel mult pe jumătate. Dar asta e altă poveste. Jivinele noastre preferate ne ajută, uneori sau adesea, să ne închipuim că am renunțat să mai fim oameni, fără ca lucrul acesta să fie un neajuns.

Stau cocoțată pe scăunel

Ianuarie 2, 2017

amy-bruni-via-alan-britt

(via Ami Bruni, via Alan Britt)

Stau și mă uit la anul ce-a venit și nu știu ce să spun. Stau cocoțată pe scăunel (deși e, la fel de bine, un scaun pentru oameni mari) și privesc pe furiș, chiar dacă furișul acesta e pe jumătate îngăduit (cineva, nu știu cine, mă lasă să fiu o furișată). Cineva, altcineva, la rândul său, privește pe furiș de după cortină. Nimeni nu știe ce e dincolo. Sunt îmbrăcată pentru orice fel de plecare și călătorie, am vreme destulă să caut mări și țări, am o viață întreagă de peregrin.