Aș fi putut să vorbesc aici despre doi dintre motanii părinților mei: farmazoni & năstrușnici, isteți & zăpăciți; unul era maidanez (Mocu), celălalt avea sânge nobil, dar în loc de coadă îi crescuse un ciuf de iepure, întrucât era născut din incest (Toni). Cum amândoi au pierit dramatic, iar noi, cei din apropierea lor, am suferit fiindcă nu i-am putut ajuta, așa cum te macini când nu îi poți ajuta pe prichindeii suferinzi, las la o parte povestea celor doi motani pe care i-am iubit și care au pierit, alegând să vorbesc șugubeață despre altceva. Despre Fuhur și Behemoth, un dragon-noroc (alb) și un motan uriaș, mergător pe două picioare (Behemoth).
Fascinația mea pentru Fuhur, dragonul-noroc din Povestea fără sfârșit de Michael Ende, provine, cu siguranță, de la blana lui strălucitoare și zburătoare, pe care aș fi poftit și eu să mă întind ca să străbat văzduhul și să văd orașele de sus. Firește că lucrul acesta pot să îl fac și dintr-un avion ori elicopter (de rachetă mă feresc ca de un obiect supersonic, care nu te lasă să zărești nimic!), dar blana unui dragon-noroc este ea însăși îmbietoare la povești, fiindcă le conține înțelepțește și chiar le piaptănă oarecum. Fuhur sau Pegas sau caii năzdrăvani care au niște urechi abisale cât niște geamantane, fiindcă o puzderie de obiecte se sălășluiesc acolo și ies la iveală doar când e nevoie de un farmec, de un miracol, de o magie. Acestea-s animalele mele semi-diafane.
Apoi, întunecat și la fel de strălucitor, e Behemoth, motanul biped din romanul Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov. Jivina aceasta hominidă prin inteligență și hâtroșenie nu zboară, ci merge ca tot omul mergător, plimbăreț, rătăcitor. E vorba de un pezevenghi, de un giumbușlucar (cred că nu există cuvântul, tocmai l-am inventat, dar e cât se poate adecvat aici și acum!), de un trickster, de un picaro. Vai de cei care-l întâlnesc și nu îi pricep istețimea și harul de a face năzbâtii. Tocmai de aceea îi sunt eu prietenă-cititoare: fiindcă-s sătulă de hominizii conformiști, de dogmatici, de slujbașii la nasturi încheiați. În felul său, Behemoth, deși aterizează în Moscova stalinistă și atee, e un individ flower-power, la fel ca mine, dacă e să judec după gusturile mele muzicale și vestimentare. Greu de imitat ludicul lui de potlogar iscusit, zeflemeaua lui sclipitoare.
L-aș mai fi putut pomeni aici pe Domnul Omidă din Peripețiile Alisei în Țara Minunilor, dar dacă ajungem la literatura pre-absurdă risc să nu mai pot ieși din cercul magic și să rămân blocată acolo, așa încât mă opresc aici. Nu înainte de a rememora un citat de netăgăduit pentru înțelepciunea autistă a unui asemenea personaj din capitolul cinci al faimoasei cărți pomenite la finalul acestui text:
The Caterpillar and Alice looked at each other for some time in silence: at last the Caterpillar took the hookah out of its mouth, and addressed her in a languid, sleepy voice.
`Who are YOU?’ said the Caterpillar.
This was not an encouraging opening for a conversation. Alice replied, rather shyly, `I–I hardly know, sir, just at present– at least I know who I WAS when I got up this morning, but I think I must have been changed several times since then.’
`What do you mean by that?’ said the Caterpillar sternly. `Explain yourself!’
`I can’t explain MYSELF, I’m afraid, sir’ said Alice, `because I’m not myself, you see.’
`I don’t see,’ said the Caterpillar.
NOTĂ:
Uneori suntem simultan Alisa și Domnul Omidă (sau Atreiu și Fuhur ori Margarita și Behemoth), drept care vorbim cu noi înșine și nu ne temem să înnebunim decât pe sfert ori cel mult pe jumătate. Dar asta e altă poveste. Jivinele noastre preferate ne ajută, uneori sau adesea, să ne închipuim că am renunțat să mai fim oameni, fără ca lucrul acesta să fie un neajuns.
Mesmeea Cuttita's Blog 