Archive for Ianuarie 2014

O bulimie a grotescului

Ianuarie 30, 2014

Exact asta mai lipsea în țara cea bulimic de grotescă și hilară (la nivel instituțional) – să fie interzisă proiecția părții a doua din „Nymph()maniac”! De parcă Lars von Trier ar atenta fatal la pudoarea boborului băștinaș! Curat balamuc al cenzurii postcomuniste. Nu mi-este limpede dacă organul patriotic al nației suferă de priapism perceptiv sau de impotență cognitivă! Indiferent dacă filmul lui Trier este apreciat sau blamat (oricine are dreptul la opinie și la gust), el îi aparține unui regizor consacrat și creditat valoric (prin cariera sa) – astfel încât să interzici un astfel de film este un act fățiș de tembelism.

Blue J

Ianuarie 26, 2014

 

morais_woody allen puppet 615

Problema cu Woody Allen este încuietoare doar pe sfert: deși îmi plac filmele lui, nu prea știu ce idei mari (și grozave) să spun pe marginea fiecăruia din ele, decât dacă fac o analiză generală succintă (o sinteză, mai degrabă), cu insight-uri pulverizate. Deci: mi-a plăcut Blue Jasmine (last W.A.), dar nu m-a uimit defel, am vizionat pelicula mai degrabă ca pe un serial concentrat, în tihnă. Și nici vreo idee nouă nu-mi pare că a adus Blue Jasmine la bursa de idei filmografice (filmologice). E un Woody Allen clasic, pentru ultima sa etapă de calm regizoral (fără entertainment). Nu știu, însă, ce s-ar fi făcut regizorul fără Cate Blanchett, fiindcă de ea a depins totul…

woody-allen

Nympho-Trier

Ianuarie 23, 2014

lars-von-trier-01

Verdictul meu lejer pentru Nymphomaniac – un film marca Lars von Trier comme çi, comme ça (mă feresc, totuși, de calificativul mediocru)! Plasez filmul din start sub nivelul răvășitorului Antichrist (cu toate duritățile sale demonstrative, dar care aveau o logică insidioasă, la final, revelatoare pe mai multe direcții!) și mai ales sub nivelul Melancoliei (o capodoperă de imagini și stări anxioase, sintetizate cu impact). Nymphomaniac este un cocteil cu stridențe relativ îmblânzite, unde istoria narată de femeia adictă sexual primește ramificații autoficționale pe care se aplică grefe variate (din muzică, literatură, matematică, pescuit, cofetărit etc.), care să distragă și în același timp să pigmenteze mozaicul. Filmul se dorește a fi un dicționar exbiționist concentrat, dar aceasta e doar prima sa miza (sau poate ultima). A doua e una simili-existențialistă. În ciuda grotescului și, la extremă, a patetismului, pelicula conține scene majore, de impact, doi dintre actorii cu har (pe partiturile lor) fiind Uma Thurman (într-o istorie de un grotesc absurd – high level) și Christian Slater (într-o scenă pre-funebră tulburătoare). Orientarea pornografică a peliculei nu șochează, întrucât regizorul e atât de voit-tendențios încât lichidează orice fel de simțire și emoționalitate (din partea spectatorului) în chestiunea sexuală (privitorul e tăbăcit în și de acest demers oțios), ceea ce propune el fiind un discurs cerebral calm și chiar monoton, uneori. Plictisul nu intervine neapărat, doar fiindcă Trier știe să povestească și alege întotdeauna actori apți pentru rolul de naratori și raisonneuri. Ce va fi în partea a doua a sagăi nimfomaniace nu știu, dar nu prevăd vreo schimbare inedită de cârmă și perspectivă regizorală. Firește, aș dori să mă înșel, iar fostul copil teribil al cinematografului danez (și nu numai) să mă uimească, așa cum m-a uimit în tinerețea sa cu tâlc insolent, pe care am admirat-o necondiționat. Oricum, filmul merită văzut, indiferent că ești pro sau contra lui. Inclusiv dacă ești neutru.

P.S. Măsluirea titlului este intenționată, deși parantezele își aveau rostul lor!

Federico și David

Ianuarie 20, 2014

Federico Fellini_

Născuți în aceeași zi (20 ianuarie), la o diferență de 26 de ani (Fellini – 1920, Lynch – 1946), amândoi sunt niște seniori ai bizarului, cu aplecare spre mult-glosatul grotesc hiperbolic. Fellini – carnavalesc, circ, marionete, caricatură, satiră, absurd, decadență, proustianism, deriziune, metafilm, confesiune (depinde de etapizarea carierei sale). Lynch – noir, macabru, repulsie-fascinație, obsesie, exbiționism-voyeurism, para-film, daydreams, enigmatic, nebunie, corporealitate (toate constante, indiferent de etapizarea carierei sale). Am făcut dintotdeauna între ei un soi de pod al meu (dar nu ca în jocul din copilărie, podul de piatră s-a dărâmat/ a venit apa și l-a luat –  fiindcă, în ce-i privește pe cei doi seniori, podul nu s-a dărâmat defel, ci a devenit tot mai consistent!) sau un curcubeu de trecere în sepia, în spatele unui paravan indigo (unde stau spectatorii și criticii de film – de toate soiurile, atât fanii și fanaticii, cât și pamfletarii, recalcitranții, încuiații). Dacă ar fi să îmbătrânesc pe insula mea grecească (din cap, deocamdată), i-aș lua pe amândoi, în locul unor cărți. Mărimea fotografiilor  personajelor mele de-acum nu este relevantă, așa s-a nimerit să fie: ce m-a interesat a fost strict machiajul, într-un caz, culoarea părului, în celălalt caz.

Lynch

O cărțulie primită după optsprezece ani

Ianuarie 18, 2014

Destule lucruri bizare pe lumea asta, cu pivnițe, mansarde, încăperi ascunse (zidite), sertare, cufere, conserve, geamantane, cutii magice sau cutii pur și simplu. A ajuns la mine, după aproape optsprezece ani de la expedierea ei, printr-un poștaș improvizat (care a uitat cartea cu pricina nu-se-știe-unde) o cărțulie scrisă de un poet pe care l-am cunoscut pe vremea când era adolescent, odinioară. A fost de parcă aș fi primit un soi de răvaș de pe altă planetă, a tinereții mele năstrușnice și a viitoarei mele maturități la fel de năstrușnice. Cum de cărțulia a ajuns doar acum – nu are explicație: poștașul (mai exact poștășița) improvizat(ă) nu mi-a spus altceva decât că a regăsit, din greșeală (sau din noroc) cărțulia și s-a gândit să mi-o înmâneze, chiar dacă gestul cu pricina era marcat de o întârziere aiuritoare și nejustificată. Nici măcar nu mai am cum să îi mulțumesc expeditorului și autorului cărții despre care nu mai știu nimic și care (cred) nici nu a mai publicat nimic în afara acestei cărți. Așa încât nu îmi rămâne altceva decât să citez un poem, după ce deschid cărțulia la întâmplare (ca să vedem ce poate ieși dintr-o simili-cutiuță magică prăfuită, la optsprezece ani de la facerea ei, acum petrecându-se desfacerea ei).

„Copiii se duc vara cu părinții pe litoral și construiesc

salbe de castele pe malul mării.

Dragi bunici

din frumoasa stațiune vă pup și vă trimit o vedere.

Azi am făcut cel mai frumos castel de pe plajă.

Așa a zis lumea care l-a văzut.

L-am făcut pentru pescăruși, ca să doarmă frumos la noapte.

Cineva a dat cu o piatră în lac și lacul a făcut valuri.

Un val mai mare a ajuns până la castel și l-a dărâmat.

Astăzi am mai găsit trei scoici și un pescăruș mort.

Un nene a zis că a murit de bătrânețe.

Eu l-am luat și l-am îngropat în nisip, ca să nu vină

valul cel mare și să-l înece.

Mami a zis că dacă o să avem bani la anul o să pot îngropa

doi pescăruși.”

(Horațiu Baciu, 1996)

întoarcerea la utopie

Ianuarie 17, 2014

Cu o zi întârziere – întoarcerea la utopie. La 16 ianuarie 1605 apărea prima ediție a ceea ce avea să fie cel mai citit roman al tuturor vremurilor – pe bună dreptate! Prin urmare să ascultăm ce avem de ascultat, adică un început:

“Într-un sat de prin La Mancha, al cărui nume nu voi să-l țin minte, trăia nu de mult un hidalg dintre cei cu lance-n rastel, pavăză veche din piele, gloabă costelivă și ogar de vînătoare. Rasol, mai mult de vacă decît de oaie, salăți de răcituri mai mereu seara, ofuri și stropșiri sîmbăta, linte vinerea, cîte-un porumbel pe deasupra duminica îi înghițeau trei pătrimi din venituri. Restul i se ducea pe un pieptar din postav fin, pantaloni bufanți de catifea pentru sărbători, cu papuci din același material, iar în zilele de peste săptămînă își ținea rangul cu o stofă cenușie dintre cele mai fine. /…/ Vîrsta hidalgului nostru bătea spre cincizeci de ani. Avea un fizic robust, uscățiv la trup, tras la față, mare matinal și prieten al vînătorii. Umbla vorba că purta numele de „Quijada“ sau „Quesada“, în această privință stăruind un dezacord printre autorii care scriu despre acest caz, deși prin conjecturi verosimile se dă de înțeles că îl chema „Quijana“. Dar lucrul e de mică însemnătate pentru povestea noastră: e de ajuns ca în istorisirea ei să nu ne-abatem cu nici o iotă de la adevăr.”

 

(traducere de Sorin Mărculescu)

But still

Ianuarie 15, 2014

we are here (or not?!)


									

pamflet vs. escapism

Ianuarie 10, 2014

Oricât umor negru (sau umor pur și simplu, gri – de pildă) aș avea, simt acut sindromul schizoidiei socio-culturale : pe de o parte îmi vine să emit pamflete barbare pe marginea prestației hahalerelor și a frustraților-defulaților în vogă (nu doar în volutele politicii, dar și în analele umanității din mileniul trei, atât de gregară, flatulentă și eructoidă, lingvistic vorbind ), pe de altă parte reacția de recul e previzibilă – cât mai adânc și departe de oameni, în anti-realitate, escapism, fantasy and Co. Dacă rămân în prima dimensiune, mă percep redusă la absurd și adaptată cu de-a sila la o realitate pe care nu vreau să o ingurgitez, dar care se derulează indiferent de mine și mă izbește ritualic, pe ringul de box al sociopatiei contemporane. Dacă mă agăț de a doua dimensiune, risc să fiu atârnată de o funie mult prea mătăsoasă ca să mă și convingă că nu voi cădea, finalmente, nu pe o saltea cu apă, ci pe o platformă de nisipuri mișcătoare în care sufocarea cu încetinitorul este singura certitudine, după aroma insidioasă a lumilor care nu există și nu vor există altundeva decât în mintea mea doritoare de supradoza nonrealității.

nici frenezii pro-, nici ifose anti-

Ianuarie 8, 2014

Paradise_Planet_by_katstyle

Trebuie oare să visăm paradisul? Cum am putea evita să visăm paradisul?  Dacă, așa cum tocmai am spus, este imposibil și mă întreb cum am putea, chiar, să ne dorim așa ceva, asta înseamnă că paradisul nu poate să fie decât visat și că, în același timp, promisiunea sau amintirea paradisului ar fi deopotrivă aceea a fericirii absolute și aceea a unei catastrofe ireversibile.

(Jacques Derrida – Fiara și suveranul, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Tact, 2013)

P. S. Nu am frenezii pro-derrideene, dar nici ifose anti-derrideene, iar citatul de mai sus îmi pare pur și simplu omenesc de apropiat, mai ales atunci când le vorbești unor omuleți pasionați de cogniție, explicându-le ce e cu viața și moartea în principiu și în general. În particular – e cu totul altceva.

blog vs. fcb

Ianuarie 6, 2014

Blogul e un sipet față de peep-show-ul din imperiul facebook –  ucenica-vrăjitoare (cu tot scepticismul ori aproape cinismul ei) avea dreptate, ieri seară, când a lansat verdictul acesta, în grup restrâns. Relația exbiționism-voyeurism nu e atât de stridentă și factice pe blog, ci devine chiar ingurgitabilă. Blogul s-a preschimbat aproape într-o șoaptă de când cu răgetul colectiv de pe fcb. Mai că îți vine să comiți auto-surzirea din motive de igienă lingvistică și psihică, dacă nu ar funcționa atât de acut foamea de imagine, cu tendință drogadictă …