Archive for Aprilie 2016

Plante negre

Aprilie 30, 2016

 

Fotografie0133

Plante negre, cărnoase, puternice prin voința și tăria culorii lor și a sevelor. Ele au ceva din nevrozele noastre, din spaimele și neliniștile noastre (ale tuturor), de aceea le-am fotografiat și acum le expun aici, cu oarecare tâlc. Dar ele au și o energie de lepădare și detașare, de descărcare a nevrozelor, de izbăvire în curând. Acesta este al doilea motiv pentru care le-am încărcat aici, ca negrul lor să intre în ochi și apoi să dispară treptat, să se ducă-n pustie, să plece din cap sau orideundealtundeva s-ar afla. Plante negre ca niște mâini carnivore ori plămâni cronofagi: ne e frică de ele, dar ele ne dau și putere să rezistăm. Și slăbiciunea, dar și credința este în ele. Și frica, dar și nădejdea. Și sfioșenia, dar și tăria.

Fotografie0140

Anunțuri

Amintirile încă au putere

Aprilie 21, 2016

Fiindcă există în fiecare din noi o casă părăsită, niște scări năpădite de ierburi, niște cărămizi și pietre dislocate. Și, totuși, noi sau cineva din noi (un copil, o nălucă, o amintire) stă pe scările acelea năpădite de atâta uitare și citește o carte sau doar o răsfoiește. Apoi din când în când copilul uitat sau năluca privește în gol, spre camera de făcut fotografii, care acum e blogul sau facebook sau twitter sau orice altceva unde lumea se năpustește să scrie cuvinte și să vocifereze. Și, privind spre acel lucru care înregistrează, doar atunci știm și simțim că amintirile încă mai au putere, sunt intense și vii, palpită. Iar din palpitul lor putem face o viață întreagă.

 

Patrick Lichfield

(fotografie de Patrick Lichfield)

Viața într-o singură fotografie

Aprilie 9, 2016

Este singura fotografie în care apar cu bunicul meu patern, Vasile Cesereanu (Moșu sau, mai târziu, padre Basilio, cum îi spuneam eu). Aici, prin 1980, la Ostia, în Italia. E straniu să descopăr de-abia la 35 de ani de la facerea acestei fotografii ce model teribil (uman și etic) a fost bunicul acesta. L-am adăpostit într-un cocon din romanul meu „Un sigur cer deasupra lor” (Editura Polirom, ediția I, 2013, ediția II, 2015), apoi am scos la iveală cartea documentară „Persecuție și rezistență. Vasile Cesereanu, un preot greco-catolic în Dosarele de urmărire de către Securitate” (Editura Școala Ardeleană, 2016). Mă gândesc ritualic la spusele lui (scrise într-un memoriu din 1956 către tribunal) : „În temniță îmi văd mai asigurată mântuirea ca afară. Afară sunt multe pericole de cădere, în temniță sunt neasemuit mai puține.”

Și dacă închisoarea nu ar fi decât un crin tăiat, fiecare din noi putem să reînviem într-un al doilea crin al minții și să rezistăm poverilor.

012

Cartierul Grigorescu (3)

Aprilie 3, 2016

Fiindcă acum e primăvară, îmi amintesc cum erau primăverile de odimioară, din copilărie și adolescență. Lucrul cel mai statornic pentru noi era să mergem în pădurea Hoia, la 20 de minute de blocul II turn, pe jos, să culegem ghiocei, brândușe și liliac. Ay, florile de liliac dublu și triplu erau cele mai râvnite, de parcă s-ar fi găsit ambrozie în ele. Știu că ne cufundam chipurile între ramurile de liliac, ca un fel de dorință de a ne droga cu mireasma aceea exotică, părea că vine de departe, din alte țări, din alte continente, nu era europeană și nici românească, era altceva. Eram niște culegătoare, devenise aproape o meserie de suflet, primăvara. Încărcate cu ramurile de liliac, coboram triumfătoare spre bloc (majoritatea eram fete, chiar dacă se mai aciuiseră și băieți la culesul de flori), știind că odăile noastre vor fi parfumate pentru multă vreme. Mă simțeam aproape ca o japoneză. De fapt, nu, acum mă simt ca o japoneză când povestesc aceste lucruri și îmi amintesc. Și amintindu-mi, interrelaționez cu atmosfera parfumată descrisă de Sei Shonagon în poveștile ei caligrafiate, bijuterite din Însemnări de căpătâi. Apoi mai era ceva: lângă locul cel mai bogat cu tufișuri de liliac, pe un povârniș, către Tăietura Turcului, se găsea și lut berechet, lut moale, vag roșietic, pe care îl puneam în pungi și îl duceam acasă, pe balcon, unde modelam măști, de obicei, ori te miri ce alte forme și mulaje. Nu rezista prea mult lutul acesta, se crăpa repede, însă modelajul îmi plăcea grozav, fiindcă era legat întotdeauna de culesul liliacului. Era un ceremonial cu limbă despicată de șarpe.