Fiindcă acum e primăvară, îmi amintesc cum erau primăverile de odimioară, din copilărie și adolescență. Lucrul cel mai statornic pentru noi era să mergem în pădurea Hoia, la 20 de minute de blocul II turn, pe jos, să culegem ghiocei, brândușe și liliac. Ay, florile de liliac dublu și triplu erau cele mai râvnite, de parcă s-ar fi găsit ambrozie în ele. Știu că ne cufundam chipurile între ramurile de liliac, ca un fel de dorință de a ne droga cu mireasma aceea exotică, părea că vine de departe, din alte țări, din alte continente, nu era europeană și nici românească, era altceva. Eram niște culegătoare, devenise aproape o meserie de suflet, primăvara. Încărcate cu ramurile de liliac, coboram triumfătoare spre bloc (majoritatea eram fete, chiar dacă se mai aciuiseră și băieți la culesul de flori), știind că odăile noastre vor fi parfumate pentru multă vreme. Mă simțeam aproape ca o japoneză. De fapt, nu, acum mă simt ca o japoneză când povestesc aceste lucruri și îmi amintesc. Și amintindu-mi, interrelaționez cu atmosfera parfumată descrisă de Sei Shonagon în poveștile ei caligrafiate, bijuterite din Însemnări de căpătâi. Apoi mai era ceva: lângă locul cel mai bogat cu tufișuri de liliac, pe un povârniș, către Tăietura Turcului, se găsea și lut berechet, lut moale, vag roșietic, pe care îl puneam în pungi și îl duceam acasă, pe balcon, unde modelam măști, de obicei, ori te miri ce alte forme și mulaje. Nu rezista prea mult lutul acesta, se crăpa repede, însă modelajul îmi plăcea grozav, fiindcă era legat întotdeauna de culesul liliacului. Era un ceremonial cu limbă despicată de șarpe.
