Entry for November 20, 2008

Fripturism, fripturişti (fripturicitate sau fripturitudine?)

– text interzis „minorilor” –

Oricine are limba cât de cât ascuţită şi întrucâtva bine prinsă în gură şi un computer la îndemână poate întreţine un blog. Şi oricine are dreptul să facă acest lucru, întrucât libertatea de toate soiurile e misia pe care am învăţat să o limpezim în anii din urmă. Dar eu simt că lucrurile au luat-o razna de la o vreme. Nu sunt deprimată: pur şi simplu sunt plictisită de băieţii şi fetele teribile (sau minune) ai şi ale Internetului. Fiindcă fantezia lor (şi capacitatea lor de raţionare originală, în acelaşi timp) este de curcă plouată, iar nivelul strălucit al limbajului lor este de bibilică. Drept care, deşi nu vreau să recunosc, sunt dezolată. Nădăjduiam ca lumea blogurilor să fie măcar o ploaie de confetti, dar carnavalescul autentic pe care îl râvneam e greu de găsit. El există, totuşi, dar minimal. Cel mai la îndemână este un carnavalesc plebeu, gregar, în scop defulatoriu sau exhibiţionist-voyeuristic. Principalul conţinut al acestuia este ridicarea poalelor în cap (eu însămi am desfăcut de pe blogul mesmeic, din astfel de pricini, adrese ale unor fete altfel inteligente şi frumuşele, dar care practicau cu nesaţ ridicatul poalelor în cap într-un chip într-atât de făţiş idiot încât nu am avut altă soluţie decât să le desprind de pe adresa mea!). Exhibiţionismul merge cât merge un timp, dar oricine ştie că, dacă ritmul este constant-sufocant şi imaginaţia simplistă, exhibiţionismul devine nesărat şi tembel. Adevărat că şi tembelismul este în vogă! Eu, însă, mă recuz de la moda aceasta: gusturile mele clasice şi vetuste mă fac în continuare să prefer inteligenţa vie, elastică şi şarmul pitoresc, chiar dacă aceste ingrediente sunt mai cuminţi.

Navighez (când am timp şi instrumente relativ performante la îndemână) îndeajuns pe Internet, aşa că ajung să parcurg texte şi imagini şi autoportrete de toate tipurile. Insolenţe, cretinisme, platitudini, patetisme, desuetudini, chestii retardate, scabroase, licenţioase, dar şi suavităţi, metaforisme, edulcorări. Nu-i uşor să cântăreşti lucrurile şi să le măsori, să dai verdicte. Iar eu nu vreau să dau un verdict şi nici să impun vreo morală, ci doar să diagnostichez. Nu că aş fi vreun doftor legist, dar lecţiile de anatomie m-au preocupat întotdeauna. Deci să o luăm de la capăt (precizez că mă refer aici doar la aşa-numitele bloguri de autor, individuale, nu la blogurile colective, oficiale, instituţionale, informaţionale etc.; mă refer exclusiv la blogurile de cuvinte, nu la cele de imagini).

1. Cam 70 la sută din blogurile individuale sunt mediocre şi submediocre, în sensul în care nu oferă nimic, dar nici nu au neapărat o pretenţie ofertantă; prestaţia este de genul lasă-mă să te las, adică fără nimic incitant. Acestea sunt bloguri făcute ca să fie făcute, din dorinţa posesorilor lor de a funcţiona şi de a scoate cumva capul în lume. Şi este dreptul lor! Majoritatea dintre stăpânii şi stăpânele acestor bloguri fără niciun pic de sare şi piper sunt făpturi de treabă, dar care nu au ce oferi lumii ca text.

(Includ aici şi blogurile paralizate, dar fără să comit vreo admonestare, întrucât acestea sunt oneste, în felul lor. Să mă explic: blogurile paralizate sunt ale celor care vor doar să-i citească pe alţii, nu şi să scrie ori să fie citiţi în lumea internautică. Paralizaţii aceştia nu doresc altceva decât să fie exclusiv cititori.)

Există, însă cazuri mai acute care irită până şi nivelul (vag acceptat al) mediocrităţii aurite. Unii dintre stăpânii (stăpânele) acestor bloguri sunt pur şi simplu grafomani care nu pot fi stopaţi şi făpturi care sunt convinse că ceea ce scriu este incredibil (am dezlegat de pe Mesmeea, după ce am suportat o vreme bombardamentul cu pricina, câteva adrese ale unor bloggeriţe care scriau o poezie catastrofală, fără nici un pic de discernământ, convinse că fac ceva grozav şi valabil estetic, deşi textele lor erau marcate de ridicol în avalanşă – am folosit eufemisme acum, termenii mei sunt mult mai duri, de fapt, la nivel estetic, cum însă nu doresc să ofensez pe nimeni am apelat la astfel de etichete). De ce oare nu există discernământ în ţara asta de poeţei, poeţele, floricei şi floricele?

2. Cam 20 la sută din blogurile individuale practică exhibiţionismul de trei parale. A stârni cu orice preţ, a miza pe un vedetism gregar, băştinaş. Miza este, însă, fripturistă. Nu există în spatele unor asemenea bloguri şi o construcţie, o intenţie arhitecturală la nivel de idei şi text (indiferent de care va fi fiind ea – ştiinţifică, religioasă, culturală sau … umană). Bloggerii şi bloggeriţele de acest tip sunt avizi/avide de flirt electronic, telenovelă şi texte de scandal: fufe, pipiţe, machos contrafăcuţi, hopa-mitică, troglodiţi etc. Comentariile de pe astfel de bloguri sunt demne, uneori, de antologii absurde, din pricina tembelismului revărsat în cuvinte prost alese, schilodite, rostite de oameni care, sau nu mai ştiu să vorbească, sau nu au ştiu niciodată, ori s-au idiotizat (şi nu în sens dostoievskian). Funcţionează adesea, pe astfel de bloguri, o auto-retardare desfăşurată în volute şi cu un ceremonial (probabil inconştient) de reînmaimuţizare. Am senzaţia că unele dintre aceste bloguri pot fi privite ca nişte Cabinete de curiozităţi, în care delirul uneori bubos (acesta fiind demonstrativ licenţios) trebuie diagnosticat patologic în sensul cel mai clar cu putinţă. Jemonfişismul unor stăpâni de bloguri intră şi el aici: un astfel de jemonfişism riscă să stimuleze comentarii uneori chiar semi-imbecile şi atmosferă de telenovelă prescurtată.

3. Cam 10 la sută din blogurile individuale merită a fi citite, deşi carnavalescul autentic şi ludic nu funcţionează decât în procent de 2-3 la sută. Acestea sunt bloguri în care există o construcţie intelectivă adecvată, care vrea să comunice (şi nu să cocheteze), să interfereze peripatetic (cultural sau pur şi simplu ontic). Unele dintre ele sunt bloguri de lectură şi comentariu. Altele sunt jurnale de bord. Altele sunt bloguri literare asumate. Altele sunt un soi de puzzle şi mozaic fals aleatoriu, în fapt bine ţintit şi ales. Altele sunt gândite ca nişte flash-uri şi evantaie. Sunt de găsit aici grădini cu arome şi zoologii captivante.

Dar e timpul să închei. Nu am deloc de gând să sfârşesc printr-un salut de tipul O, hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère. Poate hypocrite lecteur, dar nu şi restul.

Dacă fripturismul este relativ în vogă (asemenea tembelismului), atunci se cuvine să extindem termenul, dându-i oarecare amploare, la fripturicitate sau fripturitudine? Mai degrabă nu, prefer să nu schilodesc limba în care scriu.