Sculptura în ceară a lui Ron Mueck (Dead Dad) – reprezentativă înăuntrul expoziției Sensation (este ultimul exponat Sensation despre care mai scriu) – am receptat-o până în măduva oaselor, frisonată aproape ca în fața rechinului lui Damien Hirst. Dar aici, în locul uriașului rechin maiestuos, se găsea trupul restrâns, cât o păpușă mai mare, al unui tată mort. Un tată căruia îți venea parcă să îi cânți un cântec de leagăn, decât să-l îngropi. Un tată îngălbenit în care se găsea strânsă toată înstrăinarea umană în lume, dincolo de lume și dincoace de lume. Nu se afla în expoziția Sensation copilul urieșesc care purta tot semnătura lui Ron Mueck (totuși, eu îl înfățișez aici, ca pe o febrilitate acută a artei contemporane cu scop cathartic extrem), dar destui dintre vizitatori am aflat ulterior despre el și ne-am înfricoșat. Probabil că înfricoșarea (repet, cathartică) este (încă) astăzi o reacție estetică pe măsură.
Decembrie 19, 2011 la 9:53 pm |
Cred că arta e artă doar dacă schimbă ceva în noi. Și genul acesta de maimuțăreli și sfidări ale umanului, pe care le postați pe blog cu imagini pe deaspura, mi se par inafara artei, nu dincolo de ea. Și, urmarind mediul cultural, mi se pare că aprecierea față de aceste creații este, în mod intenționat, snoabă. Nu știu să apreciez? Nu. Mi se pare un îndelung travaliu înspre moartea artei,
Decembrie 20, 2011 la 6:08 am |
și ca să nu fiu înțeles greșit, mai spun că poate chiar eu, în cazul de față, am o atitudine prea conservatoare în raport cu acest fel de a face artă, deși promovez arta fără constrângeri. nu știu, poate tocmai obscenitatea cu care corpul mort este recreat îmi provoacă respingere. gata, mi-am spus părerea :))
Decembrie 20, 2011 la 6:21 am |
comentariile de mai sus reprezinta, evident, o reactie extrema la instalatiile artistice ale lui ron mueck, care, probabil, tocmai pe asa ceva si mizeaza – sau pe fascinatie intensa, sau pe respingere intensa.
Decembrie 20, 2011 la 10:55 am |
un trup mort e un trup mort. trupul mort al tatalui este insa mai degraba o fantasma. nu cred ca mai conteaza in ce masura este sau nu arta. fiul trebuie sa spele trupul tatalui mort. pentru mine nu este nici fascinant nici respingator. este o intalnire brutala cu propriul tata mort, cu tine mort in cele din urma , ceea ce este incremenitor.
Decembrie 21, 2011 la 1:17 pm |
pentru mine, sculptura in ceara a lui ron mueck, numita „dead daddy” ramane o sinteza cutremuratoare a intregii morti omenesti, prin imaginea acestui tatic de 50 de cm (cat o papusa), nud si incercanat.
toti cei care am vazut pe viu aceasta „instalatie” (suntem vreo 5), nu am reactionat negativ la nuditatea „neorealista” a tatalui, intrucat aceasta goliciune ni s-a parut fireasca, inclusiv cu organele genitale redate mimetic.
mai exact, nu pe sexul lui dead daddy ne-am concentrat, ca privitori, ci pe ideea concreta de trup-papusa a unui tata mort.
aceasta a fost cea care ne-a impresionat.
desigur, insa, ca nu oricine poate ingurgita o asemenea imagine care poate fi socanta!
departe de mine sa ravnesc/intentionez vreun traumatism vizual al vizitatorilor si cititorilor acestui blog!
dar daca reactia lor este oripilata, iar demersul meu problematizant nu este inteles (ci rastalmacit), atunci e mai sanatos ca virtualii traumatizati vizual sa se fereasca de problematizarile mesmeice.
alta solutie nu am.
Decembrie 21, 2011 la 4:34 pm |
eu credeam ca este in marime „naturala” . …
oricum un traumatism vizual este un binevenit prilej de meditatie si exact acesta trebuie sa fie efectul.
Decembrie 21, 2011 la 4:58 pm |
nuuuu, inclusiv datorita acestui lucru totul era impresionant – tatal mort era/devenise un tatic-papusa, dar intr-un sens cat se poate de grav!
Decembrie 21, 2011 la 8:05 pm
extraordinara ideea unui tatic-papusa… oricat de grav ar fi totul pana la urma tot trebuie filtrat prin umor … tatal meu este papusa mea ii spuse oedip unui prieten (exemplu de replica)
Decembrie 21, 2011 la 9:32 pm
si nu este vorba despre orice tatic-papusa, ci despre acel tata mic si mort, contemplat la morga!
un tata imputinat de moarte.
frisonant, zic eu.
Decembrie 21, 2011 la 4:44 pm |
de altfel imi inchipui ca o astfel de papusa va fi folosita pentru a le vorbi copiilor despre complexul lui oedip.
Decembrie 21, 2011 la 5:00 pm |
nu m-am gandit la asa ceva, dar admit ca este o ipoteza (provocatoare) de lucru…
Decembrie 21, 2011 la 10:55 pm |
un tata mic si mort poate deveni la fel de bine un mort mic si tata. moartea nu imputineaza cred eu. nici nu implineste. nici nu dezamageste. chiar putem avea incredere in ea. frisonant nu este cuvant. trebuie inventat un alt regn ontologic pentru el.
Decembrie 21, 2011 la 11:05 pm |
am privit mai atent si a doua fotografie. el este!
este copilul-pompa. cel care absoarbe toata realitatea. cel care vine dupa tatal. fie-mi iertata apostazia!
Decembrie 21, 2011 la 11:17 pm |
(am devenit agasant. incerc sa ma abtin. dar nu pot sa remarc faptul ca penisul tatalui este nationalist. sa fie nationalismul mort !?)
Decembrie 22, 2011 la 8:03 am |
draga echtoflorin, nu mai stiu ce sa iti raspund, intrucat, partial, comentariile tale contin deja raspunsurile ori indoielile mele 🙂