Archive for februarie 2011

Forget Facebook (by Andrei Codrescu)

februarie 16, 2011

Cu acceptul lui Andrei Codrescu, rostind un proaspăt adio către (fenomenul) Facebook, postez textul acestuia, publicat de curând în Publisher’s Weekly. Precizez că nu ne-am înțeles deloc să avem amândoi texte sarcastice legate de Facebook (a fost o coincidență). Andrei s-a retras, eu am rămas deocamdată (am intrat în sistemul Facebook doar de câteva luni, din toamna lui 2010, de fapt). Și cu acest text, promit ferm să închei serialul dedicat fenomenului Facebook (nu am știut nici chiar eu la început, când am postat primul textuleț pe blogul mesmeic, ce va ieși).

Forget Facebook

by Andrei Codrescu

Books are hard to sell, publishers are terrified, authors are dismayed. Hear the whoosh of the e-drain sucking us all in, all the way to Google’s huge vat of brain dust! Oh, my bottom line, it hurts! Marketing’s been running the show for so long, we’ve even forgotten what should hurt. It’s your head that should hurt; not your bottom.

After years of comfy, provincial, middle-mind pandering by big publishers and their lackey book reviews, we are plain out of literature. But guess what? Just in time to save your bottom come the social networks, a splendid selling tool for the usual pap, cheaper than author tours, cheaper than authors, and certainly unconcerned about content. And so, every well-mannered leech in the mainstream is socially networking like its bottom line was in it. Oh, but woe is unto us! The social networks aren’t selling books! They are giving away stupid prose for free! And collecting your tastes for your style chains. The only bottom feeders are the networks themselves, now collecting enough data to make your intellectual endeavors just another shopping day for people who are not you. It’s enough to make a leech want to move its proboscis from the drain to the brain.

Sound bitter? Not at all. We’ve now had enough of dumbing-down to actually enjoy a return to reality. Leave cyberspace! Go to Ohio. Get a job sweeping in Paris. I know from where I speak. We tried being friendly and it didn’t work. My 5,000 friends (the limit) on Facebook are all generous and kindly souls. Few of them are mercenaries. They just like to hang out on a rainy day in an old bar and discuss the quirks of their dogs. Except that Facebook is not a bar and all the dogs are virtual. And so is the kindness and generosity of many “friendly” souls, most of whom have something to sell. The dog is just a ploy; it’s not for sale, even if it existed. My experience as one of those with 5,000 “friends” on Facebook: the camaraderie utopia of Facebook and every other social network is just pixel puff, literally a u-topos, the nowhere place where data bots work overtime to reduce you to a brainless consumer.

For a writer, these cybervenues are especially deadly. Even if a novelist, let’s say, mined a social network for stories, he’d find nothing but lies and fake grins. There would be no smells and no skin. Cries for help are cries for money, and romance is video porn. A poet will be quickly bored by all the commonplace blather, and even an essayist might engage in only the obvious, a pretentious public face. And that’s only the possible productive use (I’m being generous); the real purpose a writer displays “friendliness” in any of these places is to sell books. Guess what? Not only do you not sell books by being friendly, you won’t sell any because everyone in your “social network” thinks they know you. Why buy your books since you’ll tell them everything they want to know for free? Of course, you won’t tell them anything of real importance, and that’s where the embarrassment comes in. You’re selling cheap things. You’re faking in the hope that someone will find your “real” stuff. Good luck, pal. The only thing you’re doing is selling your soul to Mark Zuckerberg.

The time has come for writers to become inaccessible again. The reason is not some kind of “mystique” that makes people curious (though it helps), but the fact that no real writers ever lay down anything real in public—they work in solitude, they think hard, and their thoughts are rarely nice or “friendly.” On 1.11.11 (that’s January 11, 2011, American-style), I quit Facebook and other large holdings of my cyber real estate. You want to find me, read my book. If you’re looking for friends, go to the bar or fall in love with a fire hydrant. Real dogs use them.

facebookismul (fals remix)

februarie 15, 2011

Am primit destul de interesante mesaje pe mail despre postarea dilematică asupra facebookismului (glasurile dinafară au preferat să îmi scrie individual decât să comenteze pe blog), încât mă văd nevoită să mai fac o postare. Nu sunt cusurgie: imput doar atunci când ceva mă face să mă gândesc la implicații și complicații neavenite ori gratuite. Fenomenul Facebook este un uriaș corpus dragonard, în care dragonul este îmblânzit doar în aparență. Susceptibilitatea de pe Facebook este aceea de a renunța la caracterul misterios și intim al relației dintre noi și sine, pentru a ne expune ca vizibilitate aderentă.

Domnul Echt spunea (corect, cred eu) chiar aici pe blogul mesmeic că avem de-a face, uh, cu un pretext de apropiere între oameni care, însă, lasă fără răspuns esența acestei apropieri (preschimbată, de fapt, în îndepărtare). M. I. comenta direct pe Facebook aproape același lucru: comunicarea pe Facebook devine superficială şi asta poate deranja când ai o anumită formaţie, un alt tip de educaţie. Mai departe dau citate din alți interlocutori (a căror anonimie o conserv din dorința lor), chiar dacă parantezele mele sunt întrucâtva sarcastice:

  1. 1. Nu cumva Facebook este o experiență în sine a omului față în față cu universul?

(prea dificil de răspuns, e nevoie de un filosof!)

  1. 2. Facebook nu trebuie înțeles altfel decât ca un flux și reflux al permeabilității omenești.

(oare? sună cam patafizic)

  1. 3. Facebook este un fel de încarnare colectivistă a sufletului universal.

(poate, nu zic ba – mă gândesc inclusiv la o Cooperativă Agricolă de Producție – de proporții – , în esperanto)

  1. 4. Facebook este o (in)utilă scamatorie a contingentului.

(scamatorie, da, contingentul e cam pretențios, însă, în ecuație)

  1. 5. Avem de-a face, cred, cu un bâlbâit care vrea să devină zâmbet atotcuprinzător.

(tocmai mă bâlbâi acum, la rândul meu, citind cele de mai sus)

Ar mai fi fost și alte intervenții de amintit fragmentar, dar mă opresc aici. La urma urmei, fenomenul Facebook este o ficțiune inteligibilă în realitatea ei realizată. Mă joc, firește. Unele glasuri mi-au scris așa, tot în aceste zile: Mesmeea, de ce nu scrii despre Sfântul Valentin? Le răspund aici și acum: de aceea.

P. S.

De ce fals remix? Pentru că este doar un adaos la prima mea postare despre Facebook.

facebookismul

februarie 14, 2011



Industria și afacerea Facebook este/a devenit un ism, o tendință meduzeică (mă gândesc la șerpii multipli care alcătuiesc părul de pe capul Meduzei!), un curent de socializare de tip relativ adictiv și parțial chiar exbițiționisto-voyeurist, s-ar putea spune (nu în zadar în filmul The Social Network – care deconstruiește legenda întemeierii Facebook – se face la un moment dat trimiterea la afacerea cu impact, de lenjerie intimă, Victoria’s Secret). Facebook este o masivă reverberație socială care, indică, la urma urmei, stadiul clinic în care se află umanitatea: râvna de ostentație, pofta de vizibilitate, interrelaționarea coagulantă, ambiția de vedetism, opiomania de imagine, y compris to hook. Probabil că facebookismul trebuie priceput și ca un fenomen holist de postavangardă (știu că sună pedant, dar nu am încotro!).

În ce mă privește, am ajuns să am cont pe Facebook dintr-o greșeală: solicitată fiind de câțiva editori americani (care au girat o antologie în care m-am aflat cu poeme), am dat curs invitației, după ce, timp îndelungat m-am ferit să intru în sistem. Iar apoi am jucat, firav, după regulile balului mai puțin mascat. Dar am jucat, totuși.

Destulă lume mă abordează pe Facebook: mărturisesc că am sfieli în a răspunde acolo și o fac întotdeauna mai degrabă din politețe, decât din vocație de causeur. Pentru că pe Facebook te simți ca într-o vitrină unde ești manechinul arătat cu degetul. Multă lume îmi solicită acceptul de prieteșug ori amiciție, fără, însă, să strecoare măcar un motiv pentru care respectivul lucru este cerut. Tuturor celor care mi-au zis o vorbă explicativă, le-am dat pe loc acceptul meu; ezit, însă, de multe ori, sau chiar mă încăpățânez să rămân în expectativă atunci când am senzația că abordarea este hazardată ori inadecvată. Nu în ultimul rând nu știu să procesez, tehnic vorbind (pe computer), toate angrenajele, butoanele, filtrele, registrele etc. care alcătuiesc acest uriaș Babel internautic cu ramificații de bodegă sau, mai exact, acest Halloween la lumina zilei. Voilà, c’est ça.


Thorazine /poem în Romlit/

februarie 12, 2011

Scrisori către Anne Thorazine

1.

Nici vârful sânului tău nu este o petală de mac, așa cum scria cineva despre altcineva, nici gâtul meu nu este o teacă de mesteacăn. Din niciuna din noi nu se poate face o lumânare sau o brățară cu inscripții. Dezordinea între oasele moi ale creierului este ceea ce ne distruge. Martorii spun că am înghițit laudanum și astfel am uitat de urmele nașterii. Amândouă simțim defect, fie că ne iubim prea mult creierul, fie că nu ne iubim deloc inima. La duhovnicul din Siberia nu se cuvine să ajungem: acolo mărturisești tot ori nu mărturisești nimic.

2.

Tu ai fost corp. Eu sunt extracorp. Tu ai știut cum să fii femeie și să mori. Eu știu cum să fiu femeie și să nu mor. Excesul era pielea ta rece, excesul e pielea mea smeadă. Ți-am făgăduit că îți voi spune ce este dragostea și iată acum îți spun. Ți-am făgăduit că vom mânca stridii și caviar și că vom bea șampanie. Dinții tăi au știut să primească sărutul, dinții mei știu să muște gura și să-i păstreze gustul. Atingerea e în noi.

3.

Inima ta e doar a ta și e furioasă. Inima mea e a altcuiva și tremură pe un câmp cu maci. Între noi se găsește un om negru cu ochi umezi. Între noi se găsesc picături de salivă cu gust de acvariu. Tot ce se află înăuntru e dureros ca un dinte. Cuțitarii dorm în cotloane. Vreau ceva de la tine, Anne Thorazine. Vreau să-mi dai stânjeneii lipiți de tâmple. Și mai vreau să-mi dai tăieturile din care au crescut plante noi.

4.

Dacă dragostea dispare, miezul inimii se usucă și se crapă. Știam amândouă că lucrurile funcționează ca niște mecanisme cu arcuri. Din punctul terminus orice se poate întâmpla doar până într-un alt punct terminus. De aceea îți scriu acum, Anne Thorazine. Aș vrea să-ți dau piaptănul meu de os. Sunt tunsă băiețește și pot să-ți dăruiesc piaptănul meu de os. Inele nu am să-ți împrumut, fiindcă degetele tale nu sunt de chitaristă. Nici glasurile noastre nu sunt înrudite: doar tu ești fumătoare și cârciumăreasă. Rochii nu avem la fel, iar pantofi cu toc nu am încălțat decât la banchet. Mă gândesc la tine pe când erai mireasă, Anne Thorazine. Ai știut atunci că vei fi fericită și nefericită? Mă gândesc la tine pe când erai moartă.

5.

Nu există cuvinte exacte sau intacte pentru nebunie, ci doar muțenia haosului. Ai fost o femeie măritată într-un cartier la margine de oraș. Dac-ai învățat să fii femeie și chiar mai mult decât femeie, nimic nu te mai poate întoarce din drum. Doar durerea e caldă. Din ea ai făcut o crimă perfectă. Lăcomia ta era să poți cunoaște sexul morții, ca să-l înșeli, chiar dacă nu știai exact cu cine și de ce. Ai învățat că sinuciderea e o putere frumoasă. Apoi ai știut că sinuciderea este inversul poeziei. Iar poezia e puterea întunecată dintotdeauna. Deasupra și dedesubtul ei nu mai este nimic.

năturătorii în papură

februarie 10, 2011

Din păcate și spre nenorocul nostru, lucrurile la care asistăm, adesea, ca spectatori (de viață, theatrum mundi, blog and Co) sunt de obicei dizgrațioase (uneori, chiar abjecte și mizerabile). Nu e de mirare că, tot de aceea, căutăm adesea, cu voluptate ludică și bucurie de viață, lumi compensatorii, oaze cu steluțe și licurici, oameni gravi-suavi, empatici, delicați. În ce mă privește, nu practic metoda struțului (pentru că ar fi anormal să mă prefac a nu vedea cât de facil se poate comite și materializa răul în lume), ci pe aceea a autopsistului contextual (uneori mirat chiar el de ceea ce vede, dar, totuși, avid să priceapă de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă). În acest ambalaj de început de mileniu și de al doilea deceniu trimilenarist mă irită cu asupra de măsură năturătorii în papură, id est căutătorii de noduri în papură care sunt mai cu seamă nătărăi și care, uneori, au piciorușe de pretinși teologi. Poate nu le-ar strica să presare niște anafură și peste propriul lor creștet unde creierul bolborosește aberant, în loc să facă procese de intenție.

irreversible (mon retard)

februarie 9, 2011

În urma discuțiilor de pe blog, legate de filmul Enter the Void, m-am mobilizat să văd până la capăt și Irreversible, celălalt film aclamat oficial, dar și underground, al regizorului Gaspar Noé. Nu regret. Mărturisesc, însă, că eram pe cale să abandonez pentru a patra oară vizionarea, din pricina lentorilor de filmare ale regizorului francez. Singurii cărora le-am acceptat întotdeauna asemenea lentori au fost Bergman (întrucât în peliculele sale, lentoarea este o strategie de fixare a nucleelor psihologice) și Tarkovski (a cărui lentoare este una cu efect mistic inițiatic, ca să zic așa). Era să abandonez pentru a patra oară, întrucât violența disecată în 44 sau 77 sau 99 de bucățele, tendențioasă ori, dimpotrivă, gratuită, deja are efect oțios ori superfluu asupra mea. L-am acceptat pe Pasolini cu Cele 120 de zile ale Sodomei, pentru că filmul lui este o excelentă parabolă politică și filosofică, rescriindu-l pe Sade prin Dante (și viceversa). Iar în cazul lui Lars von Trier și al său Antichrist, am fost o susținătoare a filmului datorită postdostoievskianismului asumat al regizorului și al demonstrației sale care a utilizat natura prelucrată încifrat (misterios) în sens tarkovskian.

Irreversible își primește pe merit aura de film experimental nu datorită începutului său greoi, aluvionar, ci datorită finalului filosofic despre fugit irreparabile tempus (da, știu că sună pedagogic), care recalibrează astfel și începutul. Balanța între infernul absolut și paradisul absolut (fără vreun purgatoriu posibil, tranzitoriu) este pe bună dreptate (dez)echilibrată, miza acestui film fiind, cred eu, sincretismul posibil, printr-o bucla temporală inversată, între rău și bine. Am știut, în mod paradoxal, că finalul sonor va fi Alegretto-ul din Simfonia a șaptea de Beethoven. Nu am știut, însă, că filmul va dori să fie și un citat omagial de final pentru Stanley Kubrick. De fapt aceasta a fost supriza…

De văzut filmul, însă, nu recomand decât pentru cine poate rezista la primele 40 de minute de agresivitate demonstrativă și ritualică asupra spectatorului.

poveste de iarnă

februarie 7, 2011

 

Se zvonește că a fost cândva un viscol atât de rece și înghețat încât chiar celelalte furtuni de zăpadă au hotărât să îl închidă într-un cufăr și să îl lase părăsit în deșert. Și, fiindcă era un viscol cumplit, chiar și lăsat în deșert, el nu s-a topit, ci a continuat să trăiască în cufăr de unul singur. Apoi, într-o zi, o vrăbiuță (sau o pasăre mică din cele rătăcitoare) s-a așezat pe cufărul părăsit în deșert și acolo a auzit glasul viscolului care o ruga să îl desferece. Dacă mă descui, îți făgăduiesc că nu o să te îngheț, ci vei fi singura făptură pe care o voi lăsa să trăiască. Vrăbiuța nu știa ce să facă și ce să creadă, fiindcă ea nu văzuse niciodată până atunci un viscol. Deci ea ascultă de dorința viscolului. Apoi nimeni nu a mai știut nimic, nici despre viscol, nici despre vrăbiuță. Doar deșertul a rămas viu și nevătămat.

Se zvonește că există și un al doilea final, în care viscolul și vrăbiuța s-au împrietenit (fiindcă vrăbiuța a îmblânzit viscolul) și au trăit până la adânci bătrâneți. Dar de văzut, nici în acest caz, nimeni nu i-a mai văzut.

întâia lege a decalogului meu

februarie 4, 2011

Să cred în imaginar ca în realitate.

(Când Dumnezeu visează, să fiu reală, când Dumnezeu e treaz, să visez continuu, dar nu în locul Lui, ci într-al meu. Apoi să mă trezesc în visul altora. Cine cu cine joacă ping-pong?)

para-, meta-, infra-orașe

februarie 3, 2011

Uneori, când sunt obosită foarte și ațipesc după-amiaza cât să o pot lua de la capăt cu scris-cititul, visez, cu ochii semi-deschiși, un soi de para-orașe, meta-orașe, infra-orașe, fie pustii și surde, fie arhipline și zgomotoase. În toate aceste spații există un haos multiform (sec sau, dimpotrivă, ultraplin) în care se găsește un fir epic pe care l-aș putea răsuci măcar o zi, dacă aș avea energie lingvistică. Dar de obicei mi se întâmplă că am doar energie vizuală. Cred că aș avea nevoie, de fapt, de niște ochelari cu microfon, ca să vorbesc și să scriu direct prin/cu ei.

pohezie și frig

februarie 2, 2011

Am discutat mult despre poezie zilele și nopțile acestea, fie acasă, într-o odaie ori alta, fie electronic. Și am ascultat mult Peter Hammill. Dacă PH izbutește să își urle performant melodiile și după 40 de ani de la începuturile sale (deși este timid, izolat și chiar relativ autist în realitate), atunci de ce poezia nu ar putea fi chiar și în mileniul trei (atât de dezabuzat, plictisit, lenevit) tot un soi de urlet continuu, fără să fie izgonit din case ori din lume?

Să-l ascultăm, deci, pe Peter Hammill: