Entry for July 20, 2007

Metamorfoza lui Jim Morrison, de la provocatorul şi alunecosul sex-simbol la îmbătrînitul „grizzly” din fotografia sa cea mai păroasă şi căzută în sine, s-a petrecut în şapte ani, cît a durat celebritatea în viaţă a Regelui-Şopîrlă. Despre această preschimbare făţişă şi destul de nevrotică, catalizată de droguri şi de perioade de simili-autism, şi despre moartea prematură, la 27 de ani, a celui care rîvnea să fie un nou şaman adaptat vremurilor flower-power, este vorba şi în poemul care urmează.



Jim călăreşte şarpele

poem psihedelic



La uşile clarobscure am bătut ca să-l caut pe Jim,

el călărea şarpele cu ochii închişi,

uşile aveau aripi înnegrite de vin,

dinăuntru se auzea povestea amantului mirobolant

şi a războinicului Jim.

Mîinile lui erau mîini moarte de demon,

părul lui era de leu tînăr, uman,

Regele Şopîrlă i se spunea

căci ştia să călărească şarpele cu foc în gură.

Ceaţa cădea din ascunziş,

Jim călărea şarpele care nu avea picioare,

doar o coadă din lumea cealaltă spre lumea aceasta şi călătorea.

Neoane aprinse pe buze umede,

Jim, băiatul, ar fi fugit de acasă cîndva,

dar pe atunci şarpele nu era, nu venise, ci abia se năştea.

Jim pluteşte în corabia zgîrie norilor,

şarpele vorbeşte cu limba despicată de soare,

Jim cade în odăile şamanice,

regatul şerpesc de la venirea zorilor se-ntinde pînă la amiază,

cînd carnea visează că-i mătase foşnitoare.

Marea de păr lung are valuri moarte,

nisipul intră în gură, deşertul creşte pe frunte,

bea, Jim, iartă luna virilă care ţi-e călăuză spre bordelul părăsit.

O singură tîrfă a mai rămas

şi ea se răsuceşte în pat cu bărbatul aurit al morţii.

Şarpele se lipeşte de reclame aprinse,

rozătorii destinului trec pe străzi în haine de piele,

barurile sînt mări stîncoase, pline de crabi,

bestiile stau lîngă zidurile de execuţie ale amurgului,

frica e verde sau violetă,

şarpele stă încolăcit pe capul şamanului,

Jim îi caută pe noii vikingi ce se droghează în anticamera zorilor.

Insula toamnei se scufundă,

umbre cresc pe umerii soarelui,

copilul idiot spune un cîntecel de dragoste,

şarpele are dinţi şi ochi de oglinzi,

dinţi de diamant pentru suferinzi.

Fluturii înviaţi sînt prinşi de pescarii deşertului,

Jim, canibalul, doarme pe patul electric.

Fii bîntuit, Jim, binecuvîntări nu-ţi dă nimeni,

doar beznele te vindecă şi umbra pe care o porţi mereu lipită de piele,

căci eşti un greu de-mblînzit ales al extazului.

Şamanul vorbeşte cu surîsul neantului,

vulturul delirează, deşertul s-a făcut oglindă fierbinte,

în ea se priveşte trimisul cu păr scămos şi încălţăminte stricată.

Hei, vagabondule, cît timp ai dansat,

pe ce cale-ai păşit ca să ajungi pînă aici, strigînd!

Vii din ţara tăcutului întuneric,

din zona păzită de gardieni cu însemne regeşti

sau de orbi respirînd întretăiat?

Pe fiecare deget ai un inel,

sinucigaşi trişti se-nvălmăşesc la periferia somnului,

scînteind de parc-ar lumina cu farurile o uriaşă motocicletă din cer.

Frontiera pustie cu stînci lichide,

aceasta-i ţara al cărei locuitor eşti, Jim,

fără miezul nopţii, la uşile explodate ale zorilor bătînd,

aspru pelerin cu nări devastate,

cu trei ochi deliraţi,

cu cine ştie cîte fîntîni spre centrul pămîntului săpînd.

Femeile te-au violat,

bărbaţii au făcut febră pentru tine,

rînjiţi făpturi molatice aşezate pe scaune turnante,

barurile sînt casele lăudate ale bărbosului de Sus.

Oraşul vorbeşte prin florile de sifilis,

uşi de carne, porţi ale golului,

acolo unde se cade la nesfîrşit,

tunel oranj, clinică atlantidă, sală pufoasă de tortură,

tăiaţi, înţelepţi rîvnitori, cu bisturie de aer!

Şarpele fumează marijuana,

nu mă lăsaţi aici, voi, tîrfe care vă daţi jos ciorapii negri,

eu sînt Jim.

Umbra lumilor spartă-i de păsări de noapte,

drogaţii ling soarele violet sub care vor muri,

animale bolnave zac şi urlă cuminte,

aici nu există mutilaţi cu clonţ de foc,

bolnavă-i şira spinării cu beculeţe aprinse,

eu ştiu povestea lunii albe şi cîntecul oaselor vizionare.

Telefonul e o femeie rujată isteric pe pleoape,

alo, aici Jim, dincolo-i Nimeni,

sfîrtecă-mi voalul de mireasă, eu sînt Nimeni.

Jim nu mai poate pleca din josul lumilor,

în odăile reci de acolo, mereu cu perdelele trase,

zace în scrîşnet şi-n somn de astrolog.



(din volumul Oceanul Schizoidian, 1998, 2006)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: