Entry for July 18, 2007

Jim călăreşte şarpele

Acesta este titlul unui poem (din volumul Oceanul Schizoidian) pe care l-am scris despre Jim Morrison. Toată lumea ştie cine este, cine a fost cel poreclit Regele-Şopârlă, fiindcă buhul i s-a dus îndeajuns de mult şi întrucât a fost idolul mai multor generaţii, fiind recuperat spectaculos la sfârşitul secolului XX şi reingurgitat în relaţie cu sub-cultura drogurilor şi cu un soi de psihedelic barbar, ambele palpabile în albumele formaţiei The Doors (al cărei nume provenea de la celebrul titlu al nu mai puţin cunoscutului Aldous Huxley, The Doors of Perception, care, la rândul său, împrumutase titlul de la un vers faimos semnat de William Blake). Fireşte, prestaţia lui Jim M trebuie reconsiderată şi din perspectiva poeziei sale (An American Prayer, The Celebration of a Lizard, Wilderness) foarte bine acomodată şi în consonanţă cu muzica şi cu străile de transă ale starului care şoca prin gesturile sale libertine şi provocatoare. Şi mai ales cu dansul său de derviş rotitor halucinat! Jim M redevenit faimos şi datorită filmului iconoclast al lui Oliver Stone, care a ales în rolul fascinantului rebel pe un alt rebel furios (cam pleonastică formulă!), Val Kilmer.

Dar toate acestea sunt deja locuri comune. Poemul în care îl omagiam pe Jim, şi nu oricum, ci punându-l să călărească şarpele cvasi-şamanic care îl mistuia, era, însă, legat de altceva. Întrucât muzica şi cuvintele Regelui-Şopârlă m-au marcat la nivelul poeziei pe care am ajuns să o scriu. Cine vrea să îşi aducă aminte concret de Morrison ca entertainer sonor şi ca gheişă masculină oficiind pe scenă un destul de hipnotic spectacol de seducţie panoramează întâi de toate suita Break on Through to the Other Side (un fel de artă poetică à la longue), The End şi Light My Fire, ajunge apoi la Riders on the Storm şi la demenţiala The Soft Parade, dar nu uită nici People Are Strange sau When the Music’s Over. Şi mai sunt destule secvenţe. Eu am învăţat cele mai multe lucruri, însă, din schismele şi rupturile vocii lui Jim Morrison, din alternanţele sale rugoase, răguşite, violente din The Soft Parade, de pildă, la suavele sonorităţi de înger beat şi trist din Indian Summer ori The Crystal Ship; între acestea, exista vocea plicitisită şi blazată, mahmură, din Summer’s Almost Gone sau Spanish Caravan. Rupturile acestea de voce, ritmând cuvintele după o logică a unui delir asumat, erau nişte lecţii grozave despre cum să scrii şi să cânţi o poezie simţită cu asupra de măsură, poezie netrucată adică. Poezie autentică, cu unghiile înfipte în carne. Poezie vie, nemortificată. Iar acest lucru a fost esenţial pentru mine.

Anunțuri

8 răspunsuri to “Entry for July 18, 2007”

  1. Harpy Says:

    A gasit un partener pe masura cel putin pe taramul muzical in persoana lui Ray Manzarek.

  2. Mesmeea Says:

    Manzarek era foarte talentat, desigur, dar a priceput ca este „fezabil” sa stea in umbra lui Morrison,lasindu-l pe dervisul Jim sa momeasca mintzile si urechile fanilor Doors. A fost o atitudine strategica si bine ochita. Dupa moartea lui Morrison, insa, talentul lui Manzarek nu a mai avut in umbra cui sa stea si nici pe cine sa catalizeze. Asa ca s-a chircit.

  3. Harpy Says:

    Adevarul e ca Morrison e imposibil de substituit, iar Manzarek nu a putut sa mentina singur dupa moartea lui Morrison standardele ridicate in timpul vietii lui, cel putin asta e scuza pe care i-am gasit-o :D.

  4. Mesmeea Says:

    Corect. Numai ca exista un contraexemplu – Syd Barrett. Desi el a fost, initial, catalizatorul Pink Floyd din toate punctele de vedere (vizionar, sonor, poetic), a fost inclusiv „muza” grupului, dupa iesirea din scena muzicala a lui Barrett, trupa Pink Floyd nu si-a imputzinat talentul, ci l-a dezvoltat pe paliere si mai ofertante. Syd Barrett era imposibil de substituit, ca si Jim Morrison. Si totusi Pink Floyzii au ajuns la apogeul lor si fara Barrett. Ba chiar l-au utilizat in continuare ca „muza” inspiratoare pe fostul lor membru, pentru a produce niste compozitii revelatorii, capodopere (a se vedea Shine On You Crazy Diamond). In timp ce Manzarek, oricit de talentat si strategic, dupa moartea „muzei” si solistului Morrison, nu a mai avut ce face. Acelasi caz este valabil si pentru trupa Nirvana, dupa moartea lui Kurt Cobain.

  5. muriel_the_illusionist Says:

    din ce in ce mai „muzical” blogul asta. place!

  6. Mesmeea Says:

    mai pregatesc doua excentricitati in acest sens, poate trei, apoi plec pe o insula greceasca si abandonez corabia muzicala…

  7. Harpy Says:

    Ce urmeaza? Jethro Tull? 😀

  8. Mesmeea Says:

    Tocmai zilele acestea m-am uitat pe youtube la fragmente din anii ’70 cu histrionicul Ian Anderson practicind spectaculoase giumbuslucuri sonore. Nu, „delicatesele mele” (nadajduiesc sa chiar fie asa ceva) nu vor fi despre Jethro Tull, ci tot despre Jim M, apoi despre un soi de Peter „Pan” foarte special al muzicii progresive, apoi, daca mai am timp pina la plecarea pe insula greceasca, va fi vorba despre un insight asupra unei bucati muzicale consacrate din Led Zepp.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: