Îmi place mult Cea-care-nu-se-arată, dar al cărei chip este vag ghicibil în spatele franjurilor. Îmi plac franjurii șamanici de la poale precum și aceia de la mâneci. Îmi aduc aminte că în cartea Coma am publicat și eu un poem numit chiar Franjurii (iată-l mai jos, deși l-am mai postat, cred, odinioară, pe blog). Îmi place platoșa de pe piept (de parcă șamanca ar porni la război împotriva demonilor) și mă uimesc mănușile ei uriașe. Cea-care-nu-se-arată știe ea de ce nu se arată. Așa și trebuie.
franjurii
am încercat să nu vorbesc despre moarte
să nu o am în măruntaie
să nu o preschimb într-o materie ultragiată
să nu greşesc faţă de ea
viaţa mea a fost cu franjuri obişnuiţi
am fost uneori fericită alteori bolnavă
m-a durut pielea
am iubit am urât am iubit
am luat-o de la capăt
am şi cântat cu vocea mea groasă
am şi plâns puţin
m-am parfumat cu givenchy
am mirosit a cadavru proaspăt
am fost un carusel sclipicios
ca un licurici pe piedestal
apoi într-o zi am zărit o lumină
printre degete răsfirându-se
m-am dus după lumina aceea
dincolo de ferestrele casei mele
dincolo de oraş de patrie de onoare
dincolo de numele meu şi de cine sunt eu
şi doar găsindu-mă dincolo
singură şi femeie
am înţeles că nu mă mai pot întoarce vreodată cu adevărat.
ianuarie 20, 2012 la 6:35 pm |
Si tocmai pentru acest ultim vers eu cred cu putere sa poetii sunt aceia care trezesc spatiul din jurul lor, asa cum prezenta acelui personaj din „Fantana” trezea cilii copacului viu si ii facea sa se miste.
ianuarie 20, 2012 la 8:55 pm |
acest ultim vers (pe care il pomenesti) inca ma ascunde de lume intr-un chip indicibil
(ceea ce este terapeutic)