Cea-care-nu-se-arată

Îmi place mult Cea-care-nu-se-arată, dar al cărei chip este vag ghicibil în spatele franjurilor. Îmi plac franjurii șamanici de la poale precum și aceia de la mâneci. Îmi aduc aminte că în cartea Coma am publicat și eu un poem numit chiar Franjurii (iată-l mai jos, deși l-am mai postat, cred, odinioară, pe blog). Îmi place platoșa de pe piept (de parcă șamanca ar porni la război împotriva demonilor) și mă uimesc mănușile ei uriașe. Cea-care-nu-se-arată știe ea de ce nu se arată. Așa și trebuie.

franjurii

am încercat să nu vorbesc despre moarte

să nu o am în măruntaie

să nu o preschimb într-o materie ultragiată

să nu greşesc faţă de ea

viaţa mea a fost cu franjuri obişnuiţi

am fost uneori fericită alteori bolnavă

m-a durut pielea

am iubit am urât am iubit

am luat-o de la capăt

am şi cântat cu vocea mea groasă

am şi plâns puţin

m-am parfumat cu givenchy

am mirosit a cadavru proaspăt

am fost un carusel sclipicios

ca un licurici pe piedestal

apoi într-o zi am zărit o lumină

printre degete răsfirându-se

m-am dus după lumina aceea

dincolo de ferestrele casei mele

dincolo de oraş de patrie de onoare

dincolo de numele meu şi de cine sunt eu

şi doar găsindu-mă dincolo

singură şi femeie

am înţeles că nu mă mai pot întoarce vreodată cu adevărat.

Anunțuri