Şahistul îmbrăcat în bermude, tricou și șlapi

Cineva mi-a povestit că moartea ia uneori înfăţişarea unui maestru şahist, care umblă îmbrăcat în zdrenţe prin aeroporturi şi gări, îmbiind călătorii să joace şah. L-am zărit şi eu, o singură dată în viaţa mea, într-o gară. Era îmbrăcat în nişte bermude jegoase, cu tricou şi şlapi, iar când se oprea în faţa ta îţi făcea semn să te măsori cu el, adică se lovea cu pumnul în piept. Nu insista dacă îl refuzai şi nu aveai chef să joci măcar o partidă. Cât despre tabla de şah, era şi ea veche şi murdară, ba chiar soioasă. Nu avea câteva sute de ani, ci doar vreo câteva zeci, semn că maestrului i se furase, poate, tabla de şah cu oarecare vreme în urmă, silindu-l să-şi cumpere una pe măsura vremurilor în care trăia. Ehei, dar asta este doar un fel de încheiere pentru ceea ce a fost până acum scris şi rostit. Cred că e sfârşitul unei poveşti pe care am amânat-o de prea multă vreme şi pe care m-am apucat, mai întâi, să o scriu cu nelinişte, până să pricep că povestea ori mai degrabă poveştile se găseau în mine, adunate de mulţi ani, puse la macerat, ca strugurii pentru coniac. Aşa că m-am golit acum de ele, de poveşti, iar poveştile acestea au intrat în alţii, care, şi ei, de vor putea şi de vor vrea, să le rostească mai departe.

(finalul din „Un singur cer deasupra lor”)