Extazul Sfântului Markon și Frânghia înflorită

Anul 2012 a fost un corn al abundenței în ceea ce privește poezia, în România. Puzderie de cărți bune și destul de bune, precum și câteva cărți de excepție. Nu am citit chiar toate cărțile de poezie din anul trecut (câteva mi-au scăpat), dar am parcurs, totuși, destule. Două mi s-au părut de excepție: Radu Vancu (Frânghia înflorită, apărută la Casa de editură Max Blecher) și Marius Conkan (Extazul Sfântului Markon, apărută la Tracus Arte).

Despre Radu am scris o cronică întreagă în revista Steaua din Cluj, așa încât aici reiau doar câteva idei (aceasta și pentru a face legătura între cei doi poeți, înrudiți prin finețea lor imagistică, deși tehnica și stilul lor sunt diferite).

Frânghia înflorită este, deja, a treia carte în care Radu Vancu delimitează o traumă personală din biografia sa de fiu, scriind despre tatăl mort. Este vorba, însă, despre o carte în care trauma depășește nuanța strict circumscrisă familial, inițiind o relație între un magistru (tatăl mort, duhul lui) și ucenic (fiul viu). Duhul tatălui mort din Frânghia înflorită este unul suav, desprins din limburi, înseninat, dar foarte atent la ce conține lumea în care se află și se sălășluiește, astfel încât să-l inițieze pe fiul său, încă din viață. Duhul tatălui este un modern ori chiar postmodern, care vorbește ca atare, demitizează, cu suplețe și în limbaj acut cotidian, ceea ce știm noi, viii, despre lumea cealaltă care conține, de fapt, imitativ, lumea de aici, a viilor.  Frânghia înflorită este cartea de poeme a unui anatomist al visului și al morții, făcute pe înțelesul celor care cred în transsubstanțierea acestora și într-o formă de inițiere. Prin lecția învățată de la tatăl mort și magistru, fiul (ucenic) devine, în cele din urmă, chiar el noul magistru.

Marius Conkan în Extazul Sfântului Markon, pe de altă parte, propune tot o formă de inițiere, dar în cu totul alt sens. Ceea ce la Radu era o transsubstanțiere a morții, la Marius se dovedește a fi chiar o transsubstanțiere a materiei poetice. Extazul Sfântului Markon este, pe de o parte, un bildungsroman în versuri despre viața unui sfânt atipic și eretic, dar și o istorie sublimată și recapitulativă a poeziei lumii, pe care Marius Conkan o filtrează, punctând câteva nume faimoase (Rimbaud, Lorca, Pound, Ginsberg sunt autorii cei mai recognoscibili), de care se desprinde treptat, ca să ajungă la el însuși. De asemenea, nu doar poeți de marcă sunt trecuți prin sita valorică și panoramică emoțional, ci și temele esențiale ale poeziei dintotdeauna (copilăria, dragostea, credința, moartea, solitudinea, angoasa etc.) Markon nu este neapărat un sfânt excentric și non-conformist, cât un poet care se caută pe sine, se găsește mai întâi prin ceilalți și finalmente se află pe el însuși, dar nu oricum, ci expandat în lume, ca o supernova.

Extazul Sfântului Markon este delimitat în mai multe ascultări, etape nu doar ale unei vieți de om, ci mai ales staze poetice. Din acest punct de vedere, cartea lui Marius este și una meta-poetică. Discursul lui despre lucruri, viață și moarte este, în underground, și un discurs despre poezie ca revelație. Extazul acestui sfânt tainic nu este unul mistic (nu are coloratură religioasă), ci este unul poetic. Chiar poezia este singura formă absolută de extaz. Dar, în acest sens, Marius Conkan nu repetă nimic din experiența extatică a lui Rimbaud sau Ginsberg (aceștia doi sunt mai apropiați, psihedelic vorbind, prin pledoaria pentru stimulente halucinogene) și nu mimează vreun extaz înrudit cu cei doi poeți celebri ori cu tehnicile lor de dereglare senzorială. Iar dacă este vorba despre vizionarism, atunci viziunea lui Marius Conkan este chiar poezia ca extaz. Dar ca extaz lucid, aproape matematic. Iluminarea pentru care pledează Extazul Sfântului Markon este aceea a poeziei în sine. Sfântul este poetul și atât – fără Dumnezeu, dar nu neapărat împotriva lui Dumnezeu. Sfântul își este propriul maestru și ucenic. Iar poezia lui este extazul (calea, starea, revelația).  Poetul este un sfânt, iar poezia, o formă de sfințenie. În acest sens, amplul poem-graf numit Sfântul este cheia acestei cărți, laolaltă cu poemul Extazul Sfântului Markon (deși acesta din urmă are și o largă miză socială). Explodând ca supernovă, sfântul și extazul său devin poezie împărtășită mulțimilor. Ultima evanghelie este chiar poezia.

Cele două cărți despre care am scris aici fac parte din direcția poeziei vizionare (sau a imaginarului) în care și eu cred și pe care și eu o practic. Marius și Radu sunt cu totul altceva, ca poeți, decât mine și decât poezia mea – și e foarte bine că lucrurile stau astfel. Diferența ne este folositoare tuturor chiar în interiorul direcției pe care o reprezentăm.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: