M. I. – poezia e altceva?

 

poezia e altceva?

 

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit

un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc

cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat

aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –

să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit

încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când

se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele

lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.

să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini

în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie

dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,

serie de imagini – aşa scrie. poezia

trebuie să fie vorbire interioară. adică

tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi

respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc

despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi

de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,

ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –

şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

 

(Mircea Ivănescu, „Versuri”, 1968)