limba nouă-veche

nikolai   puslin

Când eram mică am crezut că sunt o piele cuvintele. Tatăl meu îmi vorbea despre blana de lup care ascunde lucruri fatale – oameni preschimbați, jivine spăimoase și tot așa (peste mulți ani, tocmai lupii de care mă temusem în copilărie, aveau să-mi devină prieteni buni de călătorie mentală și literară – lupii argintii). Iar eu confundasem blana de lup cu felul în care funcționau cuvintele. Am văzut, pe la zece ani, o piele scorojită de șarpe, deja fărâmițată în pulbere, și mi s-a făcut greață. Eram pe un drum de pădure (la Hoia, cred)., iar pielea aceea lepădată de șarpe mă amuțise. Asta era tăcerea. Mai târziu, am crezut că sunt oase cuvintele: tari, curățate de zgârciuri, dar cu măduvă (fie ea chiar pietrificată). Imaginea oaselor m-a însoțit o vreme până am ajuns la lumea lichidelor. Apoi am trecut prin etapa limfei și a sângelui și am tot confundat cuvintele până m-am săturat. După ce am ieșit din stările solide, lichide, gazoase, m-am limpezit. Astăzi știu că sunt ce sunt cuvintele, fără vreo altă metaforă. Nu e nevoie să le compari cu ceva sau altceva. Nu e deloc nevoie să le găsești înrudiri ori deosebiri legate de alte ingrediente ale vieții (și morții). Așa cum am mai spus și altădată o limbă nouă este întotdeauna o limbă veche.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: