luminiș

Firește, când luminișul de zărește din hruba de pământ și frunze putregăite, simți aproape firesc că e o ieșire din lume și că, undeva, e locul tău ascuns, departe de toate. Dar, în același timp, te gândești lucid că totul seamănă cu o decorporalizare forțată, silită de împrejurări și că, acum, iată, nici cuvintele, nici senzațiile, nici chiar amintirile nu vin într-ajutor. Și, atunci, unde te afli, de fapt, prin ce zonă a vieții tale și a felului în care ai căzut din lume sau te-ai ridicat din ea și ai pășit mai departe?! Unde ești tu, nu făptura în carne și oase, ci făptura din zgârciuri mentale, cu tumultul ei, dornică să de resfire și să se topească și cu destule alte ingrediente de destrămare și de refacere în același timp. Te mai afli tu undeva în așa fel încât să ajungă la tine sunetele și dansurile celorlalți? Mai ești tu un cuvântător și un auzător?! Simțurile tale sunt încă vorace?! Prea multe întrebări de duzină și prea multe resturi. Poate că doar luminișul prin care te zărești ca printr-un ochean mai contează și felul în care el se strâmtează ca o rufă, strângându-te înăuntrul lui ca să te cuibărească și să te împingă din nou în lume, fie că vrei sau nu.