Nespaima de cădere

Sergio Larrain

(fotografie de Sergio Larrain)

Una din plăcerile verii, pe când eram prichindei, se dovedea aceea de a ne agăța și atârna de orice ne ieșea în cale, hâțâindu-ne, hârjonindu-ne, legănându-ne adesea riscant, de parcă nu ar fi fost nicio prăpastie în jur. Era farmecul aparte al acestor hârjoane, să faci abstracție de prăpastie și de vreo posibilă cădere, de parcă zborul și plutirea ar fi fost firești, aici-și-acum, în vara deplină a unui timp prelungibil, încetinit, molcom. Așa era și legănarea suspendată, fără spaimă, fără temeri de prăbușire, o legănare îngânată de mișcări bruște ori line (orice gest era posibil, chiar și unul contradictoriu). Timpul nu avea scăderi și căderi, era dens, consistent, aromat cu o căldură de colectivitate afectivă din care făceau parte toți copiii lumii, indiferent unde trăiau și pe unde se aflau, geografic vorbind. Era și acesta un fel de rai, al necăderii, al suspendării și legănării. Ba chiar un timp al lenei, al pritocirii, al amânării. La urma urmei, zborul lent al condiției de prichindel (sau prichindea) ar fi putut să nu se sfârșească niciodată, atâta timp cât căderea era imposibilă fiindcă era alungată la nesfârșit, din pricina oricărei forme de teamă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: