Cum am fost plagiată de „Robinson Crusoe”

„Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” este o carte decadentă de poeme pe care am publicat-o în 2002. În toamna de-acum cartea a fost publicată în limba italiană, la editura Aracne din Roma. Traducătorul meu italian,  Giovanni Magliocco, căutând într-o zi pe google expresii și sintagme din cartea mea (pentru a-și verifica traducerea), a găsit la un moment dat cu totul altceva, anume, un plagiat al unui poem din „Veneția cu vene violete”. Plagiatorul este un blogger numit „Robinson Crusoe”, al cărui blog este intitulat „Road to Sophistry”. Bloggerul cu pricina a postat în 7 ianuarie 2015 un text intitulat „Suplicii pentru femeia pe care am înghițit-o cu otravă” care plagiază poemul meu numit „La Malcontenta cea de viață pierzătoare”. Poemul meu nu este preluat cuvânt cu cuvânt, ci prin imagini-cheie și sintagme, între care sunt inserate mici partituri de legătură. Discursul feminin din poemul meu este adaptat la masculin, iar poemul e preschimbat în prozopoem; de asemenea, toposul nu mai este unul venețian, ci unul … manchesterian!

În societatea noastră băștinașă plagiofilă nu mă mai mir de nimic, dar mi-e lehamite. Cel mai tare m-a deranjat felul în care plagiatorul mi-a stâlcit textul.

Postez aici mai întâi poemul meu, apoi plagiatul bloggerului „Robinson Crusoe”. E o pildă dezagreabilă despre cum pot fi croșetate textele și metamorfozate într-un produs indigest. Firește, însă, că pe lumea aceasta sunt atât de mulți autori plagiați, încât mă opresc aici, deși bloggerul cu pricina nu s-a oprit din plagiat, ci continuă să o facă în trombă. Anonimia internautică e cel mai solid paravan al lumii noastre alunecoase.

 

Ruxandra Cesereanu

 

La Malcontenta cea de viaţă pierzătoare

 

Nu mai puteam să dorm, să fac dragoste şi nici să beau,

rochiile mi le aruncasem pe Canale di Fusina, ca nişte cadavre visînd,

mintea mi-era mîncată de lepră, pustie cu tine în gînd,

bărbat nu mi-erai, nici doge, ci neştiut iubit spasmodic,

pe care-l rîvneam cu dinţii mei ascuţiţi, bolborosind haotic.

La San Sebastian clopotele băteau pentru ochii goliţi, cu cearcăne,

în care oglinzi holbate, intrate pe dinăuntru, fluturau steaguri galbene,

mi-era frică de patima nevăzută, de colcăitul măruntaielor demente,

care o luaseră razna cu mine cu tot, scrîşnind în bezne,

cele pe care nu le voiam, deşi se aflau lipicioase în mine,

căci eram femeie de argint aurit, cu pielea smeadă-mierie.

Nu mai ştiam nici cum să simt,

buzele mele se smoliseră de orice fel de atingere,

numai de zidurile bisericii dac-ar fi fost zdrenţuite,

poate atunci s-ar fi liniştit şi n-ar fi pierit.

Păcătoasa de carne se-nfrăgezise ca o văduvă sidefie,

cu luntrea ieşind din ea însăşi şi, totuşi, putrezind de vie,

moarta moartelor eram, nebună, bolnavă,

himerizam dup-un bărbat pe care-l înghiţisem cu otravă.

Şobolani aveam pe limbă,

corabia beată se scufunda năvălitoare

pe cînd înaripaţi buhăiţi trebăluiau la mintea mea.

Aveam nevoie să fiu rănită pînă la sînge,

ca să învăţ de la-nceput ce-nseamnă a plînge.

 

……………………………………………………………………………………………………………………………………….

 

„Robinson Crusoe”

Suplicii pentru femeia pe care am înghițit-o cu otravă

De la astă mare depărtare mi-ești atât de dragă că nu mai pot să dorm, să fac dragoste și nici să beau, și cămășile toate aproape am vrut să le arunc în River Ribble, ca pe niște cadavre visând, iar fără tine mintea mi-e mâncată de lepră, pustie cu tine-n gând, femeie nu-mi ești – și nici proprietară – ci neștiută iubită spasmodică, pe care o râvnesc cu buzele mele ascuțite, bolborosind haotic. Și-n Manchester clopotele bat azi numai pentru ochi goliți, ca ai mei, cu cearcăne, în care oglinzi holbate, intrate pe dinăuntru, flutură steaguri galbene, semne, abandonuri, și mi-e tot mai teamă de patima nevăzută, de colcăitul măruntaielor demente, care o iau razna cu mine cu tot, scrâșnind în bezne, cele pe care nu le vreau, deși se află lipicioase-n mine, căci eu sunt bărbat de argint aurit, cu pielea smeadă-mierie. Nu mai știu nici cum să simt, și buzele mi s-au smolit de orice fel de atingere, numai de zidurile bisericii dac-ar fi zdrențuite, poate atunci s-ar liniști și nu s-ar stinge. Păcătoasa de carne mi s-a-nfrăgezit deja ca o văduvă sidefie, cu luntrea ieșind din ea însăși și, totuși, putrezind de vie, și mortul morților parcă sunt, nebun, bolnav, dement după tine, himerizând conștient după femeia pe care-am înghițit-o cu otravă. Șobolani am pe limbă, iar corabia se scufundă năvălitoare, pe când înaripați buhăiți trebăluiesc prin mintea mea. Parcă am nevoie să fiu rănit până la sânge, mai ales acum, departe de tine, când trebuie mai mult ca niciodată să învăț ce-nseamnă cu-adevărat a… plânge.

6 Răspunsuri to “Cum am fost plagiată de „Robinson Crusoe””

  1. PORIFERN Says:

    Șirul bizareriilor nu încetează nicicând…

  2. fumurescu Says:

    … on his defense, omu’ a pus un „pe” acolo unde se cerea – la „ca PE niste cadavre visand …”🙂 Dar da, e plagiat clar. Banuiesc a din dragoste – asa ca asta se mai poate ierta🙂

  3. ruxandracesereanu Says:

    sa-i spunem doar hooker si ajunge! fireste, cuvantul hooker e un barbarism, dar i se potriveste plagiatorului cu pricina.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: