Povestașul

storytelling_here_sign

Așadar, stăteam în cafenea dar fără să fim așezați,

de parcă ar fi trebuit să rămânem în picioare în așa fel încât povestea să curgă prin noi

ca un pârâiaș.

Masa era înaltă și ne lăsa să ne sprijinim coatele,

pe când cafeaua dorea fie și cu de-a sila să ghicim în ea

și să vedem în zațuri cum arată lumea

și cum se zăresc poveștile cu monoclul,

oriunde ne-am fi aflat noi, cei care nu ne săturam,

nici chiar dacă moartea ar fi fost vorbitoarea, cu uneltele ei de serviciu.

Tu erai povestașul care făcea cerculețe cu pipa,

în vreme ce eu vedeam cum din aerul cafenelei buștenii erau arși

ca în anii când mergeam iarna la bunici și mâncam prăjituri seara,

iar afară se auzeau lupii în depărtare și luna își acoperea ochii să nu orbească de la ghețuri.

Tu vorbeai cu o lumânare mică între dinți,

ca să fie un fel de soare în gură

iar cuvintele să se încălzească și poveștile să crească și să se înmulțească

aproape ca în biblie.

Femeile și bărbații și copiii din povești mișunau într-un furnicar cuminte,

chiar dacă uneori vorbele despre ei erau umplute cu spaime și treceri

despre care nici noi nu știam prea bine cum să scăpăm.

Și atunci tu ziceai – poveștile sunt niște contururi care se schimbă mereu,

sunt prădători buni de iubit și-ngrijit, dar care se cuvine să fie lăsați în sălbăticie,

iar eu ziceam – poveștile sunt niște mișcări ale organismului,

ele au culoare portocalie și mai au ceva ce noi nu vom avea niciodată,

putere de viață și moarte.

Pe când vorbeam astfel, cu întreruperi și așteptări,

cafeaua ajunsese la zaț, iar acolo se zăreau resturi de cuneiforme

ori chiar împotmolirea unui drum

pe care nimeni nu mai călătorea.

Vezi, ai spus tu, la sfărșit, poveștile sunt ca niște obiecte,

ne ferim să le răsturnăm, iar mâinile nici nu mai știu de fapt să le mângîie

așa cum ar trebui să o facă,

probabil fiindcă ele nu mai transcriu ceva primit de la naștere,

ci trec cenușii și se opresc doar în ungherele unde sunt lăsate în pace,

fără să li se ceară socoteală pentru faptul că sunt povești și ar trebui să aibă ceva de spus.

(pentru povestașii de la Sulina și cei duniazadici de odinioară, plus dunărenii de la Cetate)

5 Răspunsuri to “Povestașul”

  1. Valentin Says:

    Multumim frumos!

  2. ruxandracesereanu Says:

    🙂 povestășia e har, pentru ea nu se mulțumește decât în gând🙂

  3. PORIFERN Says:

    Zilele trecute pornisem să scriu despre cum povestirea, pilda, parabola sunt, de fapt, obiecte. Iată că, undeva, se scria ceva asemănător. Firul merge mai departe. Să mai inventăm cuvinte din seria stranioteka? Cum ar fi… povestransă?

  4. PORIFERN Says:

    Să fie!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: