Manganari (2)

Draga Odiseu, cele două capele, la vest și est, erau închise, așa încât m-am rugat puțin în fața ușii și am pus un bănuț în fereastră. Calamarul uriaș pârjolit la taverna lui Antonio ți-ar fi tihnit: franțuzoaicele care-l porunciseră se înfruptau din el ca dintr-un cadavru totemic. Lângă oala mea albă din lut, în care odinioară se păstra smântâna, lipită de tufa de hibiscus, Kore-Persefona bea o bere (direct din sticlă) și scrie în loggia ei grecească din insula Ios. Acum la spartul târgului îți spun că nu  cred în mormântul lui Homer. Nu am defel poftă să cred în gropi false. Dar cred în Artemis, regina albinelor, în pielea ei neagră, coaptă la soare, și în nădejdile lui Basarabus, fizician al insulei. Capul de fagri doar el mai rămăsese pe farfuria alungită, cu dințișori ca de pui de pisică, în vreme ce Anna dansa tai-ki pe țărm, deodată cu apusul. Dimineața călcam printre pești uscați, apoi povesteam cu la giocosa Assunta despre pescarul cu cele două surori ale sale, care își strângea plasele de culoarea șofranului și cânta în barcă pentru ziua care pierise. Assunta era, dimineața, o sexagenară, la prânz, o fetiță cu ochi chinezești, iar seara, o vietate cocoțată pe tavan, o șopârlă clandestină de vreo patru centimetri lungime.