excesul de imaginație

Amurgul zeilor și excesul de imaginație

Pornind în călătoria lui de (re)cunoaștere a Europei, stăpânul alb al minelor mexicane de argint din Concert baroc de Alejo Carpentier este delegat să fie aducător a tot soiul de mostre europene, ca și cum latinoamericanii ar fi râvnit să fie încă o dată colonizați sau măcar re-aristocratizați. Care sunt aceste obiecte de preț multdorite? Esență de lămâie bergamotă, mandolină cu incrustații de sidef cremonez, felinar în stil bolognez, un exemplar din Bibliotheca Orientalis, un baston de chihlimbar polonez, cărți de Tarot, marmură italiană și partituri de sonate, concerte, simfonii, oratorii! America Latină oftează din pricina distanțării de Europa, percepută drept chintesență a rafinamentului! Schimbul este, însă, reciproc, chiar dacă nu neapărat dorit: America Latină va exporta fantasmagorii, imaginație bolnavă, efecte de Fata Morgana, geografii inventate. Alejo Carpentier este captivat tocmai de acest troc spiritual între bătrânul continent și noul continent, avându-l ca mesager pe stăpânul mexican: unii trăiesc amurgul zeilor și suferă langori (soluția revivificării fiind, eventual, efemerul carnaval venețian), alții pătimesc din exces de imaginație compensatorie. Este vorba despre un schimb de culturi și de magie, de o negociere spirituală în care europeanul extrage exotism și culoare de la străin, iar străinul se raționalizează și deprinde cinismul și contextualitatea.

La Veneția, schimbul suprem de culturi și sonorități se petrece prin intermediul unui concerto grosso la care participă șaptezeci de călugărițe muzicante, trei faimoși compozitori (Vivaldi, Scarlatti, Händel), dar și oaspeții latinoamericani, în speță negrul Filomeno, completând sonoritatea europeană cu tobe improvizate din cazane de aramă, de la bucătăria călugărițelor. Apoi tot pajul negru, exotic, hibridează un cântec de leagăn al Caraibilor cu scena biblică a ispitirii din Rai, prilej pentru Vivaldi să teologizeze în ritm de psalm partitura negro-spiritual. Amestecul este incendiar: culturile cele două, atât de opuse, se întâlnesc și se împlinesc în cocteilul sonor improvizat cu har (muzica fină a bătrânului continent și muzica aproape canibală a proaspătului continent, cum o portretizează critic-admirativ Vivaldi). În cimitirul San Michele, la mormântul (avant la lettre, sic!) al lui Stravinsky, muzicienii (y compris virtualul jazzman Filomeno) polemizează în continuare despre sonorități și teme și despre ruptura a două mentalități culturale care se întâlnesc doar din întâmplare, hazardat, dar din a căror ciocnire poate ieși la iveală un homuncul fascinant. La plecarea de pe insulă, muzicienii somnolenți asistă la funeraliile tacite ale lui Wagner, european atipic, mai apropiat (paradoxal) de libertinismul sonor al sălbaticei Americi Latine!

Rezultatul oficial al întâlnirii spirituale dintre călătorii exotici și autohtonii rafinați este opera Montezuma de Vivaldi, un eșec atât din punct de vedere european, cât și din perspectiva stăpânului alb mexican, care percepe bătrânul continent vampiroid față de alte culturi pe care le răstălmăcește și malformează. În acest punct, găsim, de altfel, polemica esențială din roman: Europa reproșează Americii Latine tocmai procentul majoritar de fantastic; America Latină reproșează Europei tocmai procentul majoritar de luciditate. Adevărul, crede, însă, autorul (și stăpânul alb mexican), este de partea latinoamericanilor: „Din povești se hrănește Marea Istorie /…/. Viața noastră pare poveste oamenilor de aici pentru că au pierdut simțul fantasticului. Ei denumesc fantastic tot ceea ce e îndepărtat, irațional, situat în trecut /…/. Nu înțeleg că fantasticul se află în viitor. Orice viitor este fantastic.” Recunoscător față de noul continent-matrice care îngăduie ficțiunea cu sau fără ceremonii (pentru că ficțiunea nu poate fi înregimentată, ea este cea mai liberă formă a vieții, a artei și a cunoașterii), stăpânul mexican decide să se întoarcă acasă, în vreme ce Filomeno se antrenează pentru un destin de trompetist la Paris. Cât despre europeni, aceștia rămân, oricât de extravaganți, exact ceea ce erau, refractari la supurația de fantastic!

Anunțuri

6 răspunsuri to “excesul de imaginație”

  1. ora25 Says:

    Esenţă de lămâie bergamotă, mandolină cu incrustaţii de sidef cremonez, felinar în stil bolognez, un exemplar din Bibliotheca Orientalis, un baston de chihlimbar polonez, etc… mi-ar trebui şi mie. de fapt fiecare om ar trebui să se simtă dator să aibă aşa ceva. iar insectele din bastonul de chihlimbar s-ar răsuci cu burta la soare, mulţumite.

  2. mesmeea cuttita Says:

    cred ca ti s-ar potrivi mandolina cu incrustatii de sidef cremonez ca dar pentru excesul de imaginatie din jurnalul tau de bord!

    bastonul de chihlimbar este pentru borgesieni si profeti!

  3. ora25 Says:

    aaa ce bine, îmi convine – dar să aibă pană din solz de lostriţă 🙂

  4. mesmeea cuttita Says:

    sau solz (crusta) de salamandra (ca sa fie cu miza alchimica)!

  5. ora25 Says:

    salamandra e catifelatăăă, are o piele aşa bună la pipăit, eu am mângâiat salamandre, sunt tare moi. şi nici vorbă de animal cu sânge rece – tactil e chiar călduţă, eu credeam că e metalică şi când colo era ca pielea de căprioară. deci salamandra o vreau întreagă şi împieliţată 🙂

  6. mesmeea cuttita Says:

    salamandra de catifea! a ta sa fie.
    eu, uh, as prefera o pantera de catifea (id est…) la venezia vreo saptamana, pe o insula greceasca vreo luna. si ar mai fi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: