Archive for ianuarie 2010

lăsarea întunericului (2)

ianuarie 13, 2010

poem la lăsarea întunericului (2)

când mor iubiții nu se întâmplă nimic în carnea deja uscată

când moare dumnezeu nu are loc niciun scurtcircuit

dumnezeu e lipicios și umed oriunde și oricând ar muri

o bucățică din el rămâne oricum între dinți

când moare un prieten lumina se golește de mațe

inima e o stafidă ficatul o felie de dovleac

plămânii au spumă rozalie de căpșuni

în ascunzători scorburi conducte am stat cândva cu tine

te-am auzit vorbind despre dragoste ca un surdo-mut

erai urât și singur erai genial

mâinile tale se învârteau ca niște lopățele în nisip

le bandajasem ca să nu se mai zbată

dar tu vorbeai ca un megafon din carne macră

până când dragostea s-a preschimbat într-o ciroză fumurie

holbându-se la stelele strânse în sac

acum ești o fotografie lipită cu leucoplast

întunericul a ajuns până la tivul rochiei mele.

lăsarea întunericului (1)

ianuarie 10, 2010

poem la lăsarea întunericului (1)

dansatoarele sunt aurii și au unghii lăcuite de zece centimetri

dansatoarele sunt oarbe și vor să se lipească de crusta lunii

fruntea lor se albăstrește când ele își scutură șoldurile

oasele sunt legate așa cum se cuvine cu brocart chinezesc

lănțișoarele atârnă din sprâncene

dacă toate mâinile lor zburătoare ar putea să mângâie

ele ar zidi o chilie ca un lingou

un ochi cu gene zimțate în materia rozalie

nici curcubeele nu se pot naște decât cu iederă la gât

cu șira spinării spiralată de atâta folosință

cine cunoaște spaima știe că ea are coroniță de păpădii

și mai știe să cadă în gol ca o minge umflată

o aud pe lhasa de sela cântând el desierto și apoi murind

o trag de păr și mă cațăr pe oscioarele ei din care fac elicoptere

el desierto îmi intră în gură și îmi umflă buzele

sărutul meu se ivește ca o pasăre cusută și atinsă cu inelarul

(întunericul este aici și acum).

Trier și Antihrist

ianuarie 8, 2010

Fișa clinic-regizorală a unei demențe

Împărțit în șase capitole, ca o carte vizuală, astfel încât să fie priceput într-o desfășurare demonstrativă și măcar relativ logică, filmul intitulat ostentativ Antichrist de Lars von Trier (Antihristul este simbolic, nu religios) a nemulțumit și dezamăgit, în general, critica de specialitate și spectatorii, care i-au reproșat violența acuzată a fi gratuită și chiar tezismul demonstrației. A fost cel mai insolent și contestat film al anului 2009, chiar dacă nu a izbutit să șocheze pe cât a făcut-o odinioară, în anii ’70 ai secolului trecut, pelicula Cele 120 de zile ale Sodomei de Pier Paolo Pasolini. În ce mă privește, receptarea mea asupra filmului a fost exact pe dos: consider că este unul din filmele de rezistență ale regizorului ajuns la maturitate; este un film (post)dostoievskian de anvergură (care are curajul să abordeze oroarea și abominabilul unei căsnicii, în care unul din parteneri a devenit extrem maladiv, și care tocmai din astfel de pricini își restrânge numărul spectatorilor în chip spectaculos), catalizat și de interpretarea performantă a celor doi actori – Charlotte Gainsbourg și Willem Dafoe; nu în ultimul rând, Antichrist este un film-omagiu către doi regizori care l-au marcat pe Lars von Trier: Ingmar Bergman (fascinat și obsedat de relațiile de cuplu, psihologizate în detaliu, moștenite, ca temă, din opera lui Strindberg) și Andrei Tarkovsky (căruia, de altfel, îi este dedicat filmul și a cărui peisagistică enigmatică este preluată de Trier în filmul său).

Lars von Trier este un regizor provocat de dezbaterea ideii de autoritate și de analiza sub lupă a violenței. Chestiunea credinței îl preocupă la fel de obsedant, fără să îi acorde însă o coloratură teologică: regizorul, foarte laic, mai degrabă înscenează elemente religioase, pentru a le supune judecății omenești adesea bolnave (sau îmbolnăvite de un rău special). Toate filmele lui Trier au suprafață și conținut de coșmar și propun ca o cheie a discuției ideea de responsabilitate. Din acest punct de vedere, conținutistic vorbind (iar nu la nivelul tehnicii de filmare), Antichrist este înrudit cu Breaking the Waves, Dancer in the Dark și Dogville, filme axate, toate, pe circumscrierea responsabilității în jurul unei figuri feminine. În Antichrist, regizorul nu mai este „copilul teribil” de odinioară, nu mai vrea să șocheze în chip gratuit (acesta fiind unul din reproșurile falsificatoare aduse leitmotivic filmului). Paralelismul pe care regizorul îl dezvoltă între lumea presupus a fi paradisiacă (un cuplu care se iubește și care are un copil angelic) și lumea preschimbată în infern (moartea doar aparent accidentală a copilului, boala psihică atroce a femeii) este creat nu în chip artificial, ci ca o addenda la adresa unei conștiințe a răului care nu îi este deloc străină naturii umane. Ceea ce îl interesează pe Trier este să aducă argumente în acest sens, de aici demonstrațiile sale care par ori chiar sunt în forță (în sens filmosofic!) și care pot leza spiritele suave, pe bună dreptate. Antichrist nu este un film cu dimensiune metafízică strigentă; dimensiunea este strict umană, metafizicul este coborât și ucis în și prin omenesc (chiar dacă alegoriile, parabolele și metaforele nu lipsesc). Dacă Dumnezeu mai există sau NU – nu mai contează, filmul este tulburător până în unghií, carne și sânge.

scrisul

ianuarie 7, 2010

Scrisul nu ușurează. Scrisul descrie, delimitează./…/Ne bălăcim mai departe într-o ceață însângerată, însă există câteva repere. Haosul a rămas la câțiva metri. Izbânda e modestă, ce-i drept.

Monsieur H dă aceste indicații. Eu cred exact pe dos: scrisul ușurează. descarcă. Dar sunt de acord că scrisul și delimitează. Și, într-adevăr, dacă este să îi găsesc o exactitate inefabilă (ce paradox, nu-i așa?), scrisul delimitează mai cu seamă haosul. Iar izbânda nu este modestă, ci meritorie.

Femeia din imagine este specială întrucât la fel de bine ar putea fi și un bărbat. Machiajul ei este aparte pentru că o și trădează perfect: ea poate fi citită aproape întru totul. De la ochi, la buze, păr, mâini. Doar alunița de pe obraz nu poate fi înregimentată nicicum, nicăieri.

domeniul luptei

ianuarie 4, 2010

Extinderea domeniului luptei

Am parcurs cu întârziere romanul de debut al lui Michel Houellebecq, Extinderea domeniului luptei, fiind prea captivată de celelalte două romane care i-au adus celebritatea (Platforma și Particulele elementare). Față de cele două celebrisime, scrisul lui H, deși același, este aici mai dinamic, mai concis, iar subiectul mult mai puțin complicat, mai pal. Dar atmosfera este aceeași: viața unui suprainteligent dezabuzat și depresiv în prima stază a maturității sale. Datele social-psihologice ale realității suferă veșnicul implant houellebecquean: este o realitate simili-kafkiană, dar adaptată la sfârșitul de secol XX, cu o funcționărime absurdă și robotizată. Domină senzația acută de vid răspândit molipsitor, obsesia ratării, incompatibilitățile umane filtrate hilar, singurătatea gregară, societatea caricaturizată. Indivizii sunt fie plictisiți la maximum și goliți de viscere psihice, fie deziluzionați: criza și blocajul sunt locuri comune. Înstrăinarea e cauzată de o dizolvare treptată a relațiilor interumane: nu mai există pasiuni și trăiri intense, drept care inclusiv verbalitatea umană se modifică, devine plată, fără culoare, fără vreo frenezie; relațiile umane ajung să coaguleze exclusiv în schimburi de informații. Personajul lui H din Extinderea domeniului luptei este un raisonneur al indiferenței, chiar dacă el însuși vrea să iasă din indiferență și să se schimbe. Dar, oare, chiar putem să ne schimbăm pe dinăuntru? Sau rămânem aceiași, la fel, în ciuda unor modificări minimale și utilitare! H pune chestiunea aceasta în chip pervers aproape.

Houellebecq este un scriitor elevat care nu vrea să fie elevat; este un rafinat anti-rafinat, iar ceea ce îl interesează este o scriitură transparentă și frapant de directă (care să evite totuși neorealismul). Predilecția sa pentru mediul funcționăresc este motivată de fascinația pentru matricea tactică a indiferenței (a indiferenței ca stare existențială acută, vreau să spun) și pentru lumea livrată cititorilor într-o formă simplificată, renunțându-se la detalii, subtilități, nuanțe etc.

Obsesia lui H din toate romanele sale, oricât ar fi de bine ticluită în transparențe de voal peticit cu postav, este sexualitatea întotdeauna dependentă de pradă și prăzi (indiferent că acestea sunt feminine ori masculine, lucrurile sunt întotdeauna reversibile). Dar este o sexualitate care primește aspecte sociologice și chiar antropologice, ieșind din schema sexuală clasică. De aceea nu este de mirare teorema personajului narator din Extinderea domeniului luptei: Sexualitatea este un sistem de ierarhizare socială. Maybe. Maybe not. Oricum, cine e slab de înger și utopic e preferabil să nu-l citească pe H.

timp proustian

ianuarie 3, 2010

Un spectacol pe care l-am dorit mult (a se vedea prima fotografie de pe afiș) și pe care l-am văzut odinioară, acum mai bine de 20 de ani. Și unde trupa de ghiavoli era perfectă, la fel Maestrul și Margarita lui. Mi-am adus aminte de el astăzi. Și aș vrea să dau timpul înapoi în chip proustian.