Bergman și Andrei Șerban

Încăperile sunt roșii, femeile sunt îmbrăcate în alb, negru, vioriu. Femei bolnave la suflet și la trup (chiar și atunci când trupul este perfect, perfecțiunea lui are ceva maladiv). Ai spune că e Trei surori de Cehov trecut prin filtrul lui Strindberg și Wedekind. Femei cu iad înăuntru. Una singură suferă pentru toate și îngăduie totul, tocmai fiindcă se chinuie până la capăt și piere. Celelalte se chinuie doar cât să îi chinuie și pe ceilalți din jur sau să se lase chinuite de ceilalți în virtutea obișnuinței. E roșul culorii de la corida mutată în spațiul nordic al pudibonzilor și rigizilor, al celor care se dedublează ca să păstreze aparențele și, în același timp, ca să se defuleze minimal și exceptiv. Merită (re)văzut filmul lui Ingmar Bergman (se găsește pe youtube), dar merită și piesa pusă în scenă la Cluj de Andrei Șerban – Strigăte și șoapte. Pieta și furie oarbă, erotism și automutilare, sfială și stridență, frumusețe epidermică și boală urât mirositoare. Trăim cu toții prin extreme, nu-i așa? Vii și morți la un loc, în junglă.