dintre (printre) geamantane

Adevărul este că mă adaptez greu la sosirea acasă de pe insula grecească. În fiecare an se întâmplă așa. Stau o vreme printre geamantane, despachetez rochiile, le spăl, curăț resturile de nisip din sandale, scutur nisipul cât a mai rămas în păr, mă uit la fotografii. Și nu-mi găsesc locul. De fiecare dată mă gândesc ce bine va fi la senectute, dacă voi fi sănătoasă. Să călătoresc cât vreau și unde vreau, iar când mă întorc să mă întâlnesc cu cine vreau și cât vreau. Fără obligații. Fără formalisme. Fără politețuri. Să am răgaz pentru scris și citit cât poftesc. Pentru că pe insulă am scris cât am scris, dar aici sărmanul scris e gâtuit parcă. Să am timpul meu găsit și regăsit (nu, nu fac aluzie la Proust). Să zac în el și să mă desfăt.

Ultimele imagini la postările mele sunt picturi ale unei artiste ciudate (but my style) pe numele ei Sara Umemoto.

limite și nonlimite

ce am răspuns la ancheta tiuk

Se spune că în literatură, ca autor, nu trebuie să ai limite. Nimic nu este interzis.

Depinde de intelect și talent. Trebuie să ai talent maxim ca să poți scrie despre lucrurile interzise. Iar literatura trebuie să scrie despre astfel de lucruri interzise. Pentru că o altă artă care să vorbească despre așa ceva nu există. Limite, granițe, vameși. Sunt sătulă de ei și de ele. Dar ca să le încalc trebuie să probez că am talent major, altfel nu am nicio șansă pe lumea asta.

Ce e permis în literatură şi în realitate nu?

Permis este totul, mai ales dacă îl credităm pe Ivan Karamazov care rostește cu obstinație chiar lucrul acesta (și nu doar pe Ivan K să-l credităm, ci și pe mult mai faimoși filosofi care-l întrec cu insolența lor ideatică pe îndeajuns de faimosul personaj dostoievskian). Dar depinde cum arată permisul nostru de portarmă pentru literatura pe care o scriem.

Cunoaşteţi cazuri când normalul din literatură reprezintă extremă în viaţă?

Destui scriitori au trecut măcar o dată în viața lor printr-un astfel de caz. Și au fost siliți să se descurce așa cum au putut, cu extremități și extreme cu tot. Precum și cu linșajul lor public.

Ce puteţi face în literatură şi în viaţă nu?

În literatură poți face aproape orice, în viață poți face doar ceea ce este îngăduit în limitele moralei. Este normal să fie așa, doar de aceea suntem făpturi omenești, și nu animale.

Scriitorilor li se iartă mai uşor faptele extreme în realitate?
Scriitorilor nu li se iartă nimic dacă nu au talent. Și li se iartă tot, dacă au.

obiectul roșu

Uneori, când Julian Barnes cusurgește excesiv, nu îmi rămâne decât să postez un poem tocmai în contra teoriei sale minuțioase cum că dragostea este secundară. E, de altfel, și textul meu de intermezzo pentru vremea în care mă voi afla, ca în aproape fiecare vară, pe o insulă grecească, iar viața mesmundică aici pe blog va fi întreruptă. Voi relua anti-chimbalul la întoarcere, după dorita-mi persefonizare.