Oamenii au parte de contorsiuni: aproape oriunde mă uit în jur cam așa ceva vad. Contorsiuni, răsuceli, încolăceli. Dar undeva, totuși, descolăceala așteaptă să iasă la iveală și își dă ghes să nu mai stea pe ghimpi ori în răspăr.
- Comentariu
- Republicare
-
Abonează-te
Abonat
Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
Mesmeea Cuttita's Blog 
martie 23, 2011 la 9:49 pm |
ih, noroc că iglumelcul nu e om! 😀
martie 23, 2011 la 10:12 pm |
😀 căci răsuceala cochiliei sale nu va fi suspectată
martie 23, 2011 la 10:12 pm |
deci, mesmeea, nu se mai caută colac peste pupăza, se caută descolac peste pupăză. eu așa am înțeles! 🙂
martie 23, 2011 la 10:15 pm |
:)))
descolacul de salvare.
martie 23, 2011 la 10:30 pm
iar curbura mică a stomacului trebuie repejor netezită 🙂
martie 24, 2011 la 5:31 am |
doamnelor și domnișoarelor șugubețe – ca să vă răspund încrucișat –
iglumelcul nu e om, dar ar putea fi omuleț (iată că am diacritice pe blog!)
nicio răsuceală de cochilie nu e suspectată – întotdeauna suspectat este sideful!
descolac peste pupăză? mai degrabă ora a nimerit-o cu descolacul de salvamontista 🙂
lilicroc, curbura stomacului e aproape întotdeauna vălurită, așa se zvonește…
martie 24, 2011 la 8:44 am |
ce ne facem cu cei care au contorsiunea lui moebius, care au trecut prin alta dimensiune ca sa fie ceea ce sunt? ei mai pot fi descolaciti? contorsiunea isi are necesitatea ei in imposibilitatea funciara a geometriilor ecludiene in parcursul nostru atat cotidian cat si destinal. imi imaginez o contorsiune care, prin rasuciri succesive acumuleaza un crescand potential cinetic, iar in clipa eliberarii tasneste pur si simplu cu o viteza ametitoare. aceasta pare a fi contorsiunea sfintilor, a ascetilor, a samanilor. ar mai fi contorsiunea poetica pe care o vad ca o incolacire ofidiana, cu precizarea ca inclusiv timpul si spatiul sunt prinse in aceasta incolacire. mai este contorsiunea cotidiana, de fiecare clipa, a rasucirii in jurul obiectelor si faptelor, cu posibilitatea uriasa a innodarii din care numai ceilalti, fratii spirituali, iubitii, prietenii ne pot scoate. – sau sabia lui damocles a zeului?
martie 24, 2011 la 1:53 pm |
cu siguranță contorsiunea celor caști și sfinți este una benefica.
la fel, contorsiunea poetica – tot de preaplinătate este.
dar eu vorbeam mai sus despre o contorsiune care ține de un soi de ghemuire, chircire – de parcă cel contorsionat așteaptă să fie lovit, rănit, agresat… drept care vedeam în descolăcire o soluție firească pentru ceea ce va fi și va veni cândva!
martie 24, 2011 la 1:04 pm |
Cred ca exista si meseria de „contorsionist”…
martie 24, 2011 la 1:54 pm |
iar chinezii sunt neîntrecuți! 🙂
martie 24, 2011 la 3:28 pm
De ce numai ei? Pigmeii nu sint?
martie 24, 2011 la 3:30 pm
atunci inclusiv despre filosofi se poate spune că sunt contorsioniști (ai ideilor)!
martie 25, 2011 la 5:40 pm |
De acord:))
martie 24, 2011 la 1:20 pm |
poate că fiecare stă încolocit împrejurul trandafirului său, despre care Mesmeea vorbea în postarea trecută. descolăceala va fi fiind atunci când trandafirul acela din fiecare va fi făcut praf și pulbere, deșert al pustiului. unul în care să nu mai existe nimic de contorsionat, încolăcit, răsucit. chiar dacă deșertul pustiu se va strânge între brațele lui, până va ajunge să se închipuie oază, el tot praf și pulbere va rămâne în fond, și tot contorsionat, încolăcit, răsucit împrejurul lui își va spune pulberea și praful.
martie 24, 2011 la 1:55 pm |
dacă suntem contorsionați chiar împrejurul nostru (și nu doar înăuntrul nostru) înseamnă că nu mai avem nevoie de nimic, fiindcă suntem baricadați perfect.
sau mă însel?!
martie 24, 2011 la 3:26 pm |
cred ca in sine contorsiunea ca strangere, incolacire, ghemuire apare in noi in momente de mare tensiune. este o compactare a tot ceea ce suntem, aproape ca un ouroboros. ne oprim in loc si noi si lumea. putem ramane asa daca ne e bine. sau putem risca sa nu mai putem sa ne descolacim atunci cand am dori asta. poate fi si initiere – mi-l inchipui contorsionat in pestera lui pe Grenouille. daca o vedeti ca reactie defensiva, atunci cu siguranta descolacirea apare cu necesitate.
martie 24, 2011 la 3:33 pm
dacă vorbim de ouroboros, atunci încolăcirea (sau încolăceala) este de x ori benefică, iar descolăcirea nu își are rostul.
eu mă gândeam, însă, tocmai la ultima variantă, aceea în care descolăcirea este necesară, întrucât încolăcirea a cuprins nu doar trupul (înghesuit și chircit), ci și mintea, sufletul etc.
martie 24, 2011 la 2:23 pm |
înseamnă că noi, cei care ne încolăcim, îi distrugem pe cei după care ne-am încolăcit (care suntem tot noi, firește). nu știu dacă macerarea celui-după-care-ne-am-încolăcit înseamnă pentru cel-făcut-praf-și-pulbere o baricadare perfectă. cred, mai degrabă, că pulberea și praful rămas în urma acestei macerări, care suntem noi de fapt, este un fel de întâlnire a celui-care-a-macerat cu imperfectul, cu genialitatea proprie. Poate însemna damnare, poate insemna inițiere, poate însemna inițiere și damnare, poate însemna damnare și inițiere, dar, cu siguranță, ambele situații înseamnă nevoie. până și nevoie de nimic!
martie 24, 2011 la 3:27 pm |
matei este iscusitul retor acum-și-aici, deci matei știe cu exactitate (lăuntrică – dar lăuntrul nu poate fi matematizat, să nu uităm lucrul acesta)
🙂
martie 24, 2011 la 5:37 pm
lăuntrul este materializat de fiecare dată când este pomenit și explicat! 😀
martie 24, 2011 la 6:14 pm
aham!
martie 24, 2011 la 3:14 pm |
dat fiind că foetuşii sunt cum nu se poate mai încolăciţi, iar morţii stau mai cu seamă drepţi, cred că există multe şanse să ne tot descolăcim cu trecerea timpului 🙂
martie 24, 2011 la 3:28 pm |
adevărul este că între foetuși și morți e (dintotdeauna) o legătură ombilicală, prin urmare ora a nimerit la țintă!
martie 25, 2011 la 8:24 am |
eu zic ca descolaceala asta nu-i a bine.adica na,mie imi place sa nu ma incolaceasca nimeni in autobuz sau la coada la crema de galbenele,cum am patit ieri la framacie.pfii,35 de minute pentru o crema de galbenele,mai bine mergeam si le culegeam eu,direct de pe camp 😀
martie 25, 2011 la 9:14 am |
despre chestiunea culesului de flori vom vorbi mai spre vara … 🙂
(deocamdata ramanem la binomul incolaceala-descolaceala)