stenahorie

In timpul sarbatorilor si dupa ele ma cuprinde aproape intotdeauna oarecare stenahorie. Daca mai si ploua afara si e vreme de betie, singurul remediu este o muzichie strasnica, un martini suav, fistic, migdale si alune sarate intr-o farfurioara chinezeasca, plus clarobscur insidios si un divan non-psihanalitic. Apoi rasfoieli nesfarsite de carti rascitite la lumina unei lampi japoneze. Poate s-ar cuveni sa citim maxime si talcuri celebre, ca sa ne maturizam si sa ne reluam viata de unde am lasat-o (dupa sarbatori). Eu, insa, prefer sa rasfoiesc carti. De data asta e Spuma zilelor. De aceea, as pofti un pianococteil (pianocteil, de fapt) si niste pantofi din piele de caine-zburator. As vrea sa fiu prietena la catarama cu un soricel si sa am un bucatar-one man show care sa ma poata sfatui in toate cele, vesminte, bijuterii, parfumuri si mai ales ce dansuri sa dantuiesc. Si ar mai fi o gramada de spus. Cred ca niciodata nu ii voi putea multumi indeajuns lui Boris Vian pentru nebunia lui mereu proaspata.

(imaginea afisata este tot din gradina vrajitoreasca – din Arkansas – a lui Andrei Codrescu)

P. S.

A fost odată un trio alcătuit dintr-un cavaler inexistent, un viconte tăiat în două și un baron suit în copaci: și pe ei îi tocmai citesc acum.