O sofa aproape psihanalitică (3)

Ne-am îndreptat în afara Clujului, la un poligon părăsit, cu clădiri în ruină. Josef T. ne-a pus să ascultăm o voce bărbătească de înger sonorizat la maximum și în desăvârșire: Andreas Scholl (cântând haendeliana partitură Ombra mai fu). Cât despre poligon și ruina de acolo, cine a văzut filmul Călăuza (Stalker) de Andrei Tarkovski va înțelege imediat despre ce este vorba. Paragină dar și paradis. Cenușiu, dar și verde scintilant. Deșertăciune și moloz, dar și preaplinătate vegetală. Josef a urcat sofaua, treaptă cu treaptă, spre clădirea ruinată de pe un dâmb, ca pe o scară a păcatelor și totodată a virtuților. Ne-am oprit din loc în loc ca să dialogăm succint, dar și ca să râdem obosiți – sofaua ne consumase sufletește, ne dezghiocase. Era ciudat acolo, în clădirea ruinată, fiindcă era și viață, și moarte. Graffiti, goliciune, rămășițe, o cameră uriașă, lunguiață ca un tren. O cameră tocmai potrivită pentru un Ecleziast al periferiilor marilor orașe.

Apoi am vrut să ajungem la zidul vechi al orașului, într-un loc pe care îl știam pustiu de obicei. Dar locul era arhiplin de oameni și tarabe. Am adăstat cu sofaua în Piața Muzeului, aproape de obeliscul Karolina, la o cafea. Am citit tolănită pe sofa, dar mai dezarticulat, mai timid, poate și fiindcă oamenii din jur de pe terase ne priveau cu prea multă curiozitate. Era vorba despre Clujul medieval din cartea mea – Femeia-cruciat:

Ce începe prin împreunare şi sfârşeşte prin separare?

Aşa scriau condeierii oraşului vechi,

gâlcevind cu farmacopolii.

Se înălţaseră spitale aurii,

orfelinate şi băi comunale cu iz de canal.

Dar bisericile se sfârtecau ca nişte femei de lux

şi-altarele se făcuseră transparente.

Şi-acum mai simt erezia descolăcindu-se ca un şarpe mort.

Erau predicatori violeţi,

era sărăcimea care se gudura la porţile oraşului şi lingea zidul.

Erau slujnice bulbucate înfigând cuţite în inima judelui năucit.

Vremea ciumei sosi şi ea, deşi oraşul n-avea corăbieri.

Credincioşii salivau de credinţă

şi unghiile li se înfigeau în carne,

să simtă o răstignire mai palidă.

Turnul în care erau adunaţi bolnavii

avea pântec şi giulgiu tremurat de turle.

Larvele ciupeau din ziduri ca dintr-un mort de treizeci de zile,

un măgar alb necheza în noapte cu voce sfâşiată.

Atunci au fost văzute surorile episcopului

plângând pe Bastionul Croitorilor,

pe când cerşetorii cu aripi buboase dansau.

Cruci jupuite, prăbuşite în gol,

cine-s bastarzii lunecoşi ai strămoşilor

care troznesc din marmura somnului?

Duhorile Clujului se-nlănţuie aici,

sunt miasme târâtoare, acrite de vreme,

parfumul îngerilor îngălbeniţi

şi al femeilor răvăşite de hăituiala cărnii,

sunt maţele celor înălţaţi la cer cu de-a sila,

voma încovoiată a beţivilor

şi urina nevinovată a orfelinilor,

latrina vieţii şi a morţii

în care un rege lipicios se umflă ca să se dezumfle,

scurgându-se pe sine însuşi, fără să ştie.

Semnul oraşului era făcut din trei turnuri,

o poartă cu gratii şi o cunună cu lauri.

Fusese o vreme când florentini cu mâini triste

sculptaseră puzderie de ghirlande.

Flamanzi rozalii visară apoi nişte porci zburători.

Preoţii spuneau că-s dragoni, dar ce folos.

Pe rozete se aşezau păsări cu nervuri transparente.

Amanţi imberbi săgetau cu privirea

decolteuri patetice ori poate doar lujerul botinelor.

Halebardierii adulmecau vântul roşcat al războiului.

Oricine şi-aduce aminte de portarii de noapte-ai oraşului

strigând irizaţi de spaimă,

de schimbătorii de bani, de toboşarii solzoşi,

de paznicii felinarelor păroase,

de lumina mucezită a periferiei

în care oraşul părea un lighean cu măruntaie de piatră.

Noaptea era a statuilor cu pulpe reci,

a învălmăşiţilor rătăciţi pe-o corabie imobilă,

în vârful bisericii Sfântul Mihail,

de unde totul, chiar şi moartea, era compact.