John Ruskin către Lady Mount-Temple (despre Rose La Touche)

Pe John Ruskin (1819-1900) l-am citit cu delicii, cândva, cu faimoasa lui carte despre Veneția (The Stones of Venice). Lady Mount-Temple a fost confidenta loială a lui Ruskin, marsupiul în care Ruskin și-a sedimentat scrisorile și dragostea pentru Rose La Touche. Epistola prezentă a lui Ruskin este una ireală (sau parareală) întrucât adoratorul își concepe dragostea ca pe o operă de artă, drept care o teoretizează ca atare. Ruskin s-a îndrăgostit de Rose La Touche în vremea când aceasta era adolescentă, de aici speculațiile murdare care au fost aruncate asupră-i, cum că ar fi avut puseuri de pedofilie. Doar cleveteală și cuvinte ignobile despre părintele teoretic al prerafaelitismului. Moartea prematură a Rosei (la 27 de ani și în condiții ciudate, într-un orfelinat unde fusese internată de familie, fie pe motive de nebunie, fie pe motive religioase) avea, în chip firesc, să-l marcheze pe Ruskin (căruia Rose i-a refuzat cererile în căsătorie, după ce a ajuns la majorat), el însuși murind în stare de tulburare psihică acută mulți ani mai târziu (25 de ani după domnișoara La Touche).

Epistola de față este din 1872, cu trei ani înainte ca Rose să moară. O parte din informațiile mele de acum au fost anticipate într-un comentariu nuclearrric! Isola este numele de alint al confidentei lui Ruskin, distinsa Lady Mount-Temple. În imagini, portretele lui Ruskin și al Rosei La Touche, pe vremea când încă nu înnebuniseră de tot. Precum și două din Madonnele lui Perugino, la care se gândea, probabil, Ruskin când își percepea dragostea pentru Rose ca pe o operă de artă.

My dearest Isola,

The good that you may be sure you have done me remember, is in my having known, actually, for one whole day, the perfect joy of love. For I think, to be quite perfect, it must still have some doubt and pain – the pride of war and patience added to the intense actual pleasure. I don’t think any quite accepted & beloved lover could have the Kingly and Servantly joy together, as I had it in the ferry boat of yours, when she went into it herself, and stood at the stern, and let me stop it in mid-stream and look her full in the face for a long minute, before she said „Now go on” – The beautiful place – the entire peace – nothing but birds & squirrels near – the trust, which I had then in all things being – finally well – yet the noble fear mixed with enchantment – her remaining still above me, not mine, and yet mine.

And this after ten years of various pain – and thirst. And this with such a creature to love – For you know, Isola, people may think her pretty or not pretty – as their taste may be, but she is a rare creature, and that kind of beauty happening exactly the kind I like, – and my whole life being a worship of beauty, – fancy how it intensifies the whole.

Of course, every lover, good for anything, thinks his mistress perfection – but what a difference between this instinctive, foolish – groundless preference, and my deliberate admiration of R, as I admire a thin figure in a Perugino fresco, saying ‘it is the loveliest figure I know after my thirty years study of art’ – Well – suppose the Perugino – better than Pygmalions statue, – holier – longer sought, had left the canvas – come into the garden – walked down to the riverside with me – looked happy – been happy (- for she was – and said she was) – in being with me.

Was’nt it a day, to have got for me? – all your getting.

And clear again  – I am no worse now than I was, – a day or two more of torment and disappointment are as nothing in the contained darkness of my life. But that day is worth being born and living seventy years of pain for.

And I can still read my Chaucer, and write before breakfast letters – Mad, or dead, she is still mine, now.

Mica Addenda

Toată demonstrația frisonantă a acestei scrisori are vârful de atac în concluzia impetuoasă: Mad, or dead, she is still mine, now. Într-adevăr.