Entry for April 27, 2008

Palimpsest

Chiar dacă eşti călugăr, pasiunea şi măcelul te vor ajunge într-o zi. Craniul, părul nepieptănat şi apoi greutatea oboselii, ca şi când ar fi ţipat adevărul şi ar fi tăiat în carne înconjurat de noapte şi stele. Nu-i lăsase nimic care să-i amintească, doar sângele negru ca părul şi camera umbroasă ca pielea. Noaptea îşi avea propriile vieţi. Se înfipsese în această închipuire, în ceea ce manevrase din nimic, în ceea ce nu exista, nu putea să existe şi nu va exista vreodată. La graniţa epidermei străjuiesc câinii nebuni. Era o creatură dintr-o altă lume, aşa încât se străduia să se întoarcă acolo, în acea lume întrezărită printr-o crestătură a aerului. De jur împrejur explodase un univers de frontiere care se dezintegraseră şi de realităţi care se dezagregaseră: oh, iată sfânta anarhie! Ieşind din labirintul în care intrase, apa susţine nuferii de noapte. Am trecut printr-o membrană, am devenit un străin, un membru de onoare al ordinului deposedaţilor. Şi necredinţa mea era nonverbală: îmi lipseau oasele şi penele. Stă întinsă, acoperită de sonete, simţind cum creierul îşi revine, aprinzându-şi lumânarea în întuneric. Îi suntem îndatoraţi vulturelui şi suntem legaţi pe vecie de el, prin sângele vieţii noastre, care s-ar putea să fie mai puternic decât dragostea. Ceea ce a ars nu poate fi dezars. Dar poate că luna-i făcută din boia de ardei: priveşte acolo sus, nu vezi cumva un cangur zburător? O ruptură, din nou o ruptură în suprafaţa realului, strălucirea ei întunecată deschide ochii. Vrăjitoarea zboară pe sus, pe unde altundeva să zboare: pe jos, nu poate! Era posibil, oare, ca această nebunie vizionară care o înspăimânta cel mai mult la ea însăşi să se potrivească, totuşi, îndeaproape, cu noua ei lume? Ce organe le lipseau bărbaţilor de îi făceau să treacă prin viaţă ca nişte fiinţe respectuos necredincioase şi nonverbale? Rupturile de real care fac să se întrevadă altă realitate căreia i se rezistă ar însemna, oare, ceva apropiat de demenţă? Din pupilele sale începură să spiraleze lumi alternative, ca nişte tirbuşoane în culorile curcubeului. Dacă nu există un Dumnezeu, cine a lăsat acolo Sus robinetul să curgă? El nu este eu, ca să nu se mai tot spună eu sunt un altul. Eu nu sunt altul, eu sunt eu, cu mine şi fără mine. Sunt altul doar din greşeală. Visele înseşi, fără să ştie, îi lăsau să se sălăşluiască fiecare în celălalt, astfel încât să înveţe să conţină nădejde şi, poate, chiar desăvârşire. E ceea ce vrea de la morţi. Dulcea atingere a lumii.

Acesta este un conglomerat din Pământul de sub tălpile ei de Salman Rushdie, dar este un palimpsest vinovat: fiindcă am rescris pe ici, pe colo, câteva din frazele autorului, iar pe altele le-am răsucit pur şi simplu. Şi la fel de culpabil-delicios este faptul că am introdus, între frazele lui, fraze de ale mele. Mi-a plăcut să fac asta.

P.S.:

Într-una din zilele trecute am recitit Testamentul francez, mediatizatul roman al lui Andrei Makine. Din păcate, deşi este proustian şi frumos scris, nu poate face parte din a mea Biblioteca stranie. Este un roman diafan şi tulburător, scris cu fineţe, dar nu este ciudat, nici atipic; nu este deocheat în sens structural, ca să zic aşa. Îl recomand, însă, degustătorilor de scriitură delicată şi parfumată. Precum şi bibliofililor cu tendinţă, întrucât şi aici există lecţii programatice de lectură şi hermeneutici aplicate. Nici Pământul de sub tălpile ei, de altfel, nu va putea intra în Biblioteca stranie, deşi am făcut deja obsesie asumată pentru acest roman. Se pare că nu pot să scriu despre astfel de cărţi (cu o singură excepţie arhicunoscută), din pricină că le prea iubesc, iar pasiunea mea consumă excesiv conţinutul lor, mai exact îl mănâncă de-a binelea.