
Palimpsest
Chiar dacă eşti călugăr, pasiunea şi măcelul te vor ajunge într-o zi. Craniul, părul nepieptănat şi apoi greutatea oboselii, ca şi când ar fi ţipat adevărul şi ar fi tăiat în carne înconjurat de noapte şi stele. Nu-i lăsase nimic care să-i amintească, doar sângele negru ca părul şi camera umbroasă ca pielea. Noaptea îşi avea propriile vieţi. Se înfipsese în această închipuire, în ceea ce manevrase din nimic, în ceea ce nu exista, nu putea să existe şi nu va exista vreodată. La graniţa epidermei străjuiesc câinii nebuni. Era o creatură dintr-o altă lume, aşa încât se străduia să se întoarcă acolo, în acea lume întrezărită printr-o crestătură a aerului. De jur împrejur explodase un univers de frontiere care se dezintegraseră şi de realităţi care se dezagregaseră: oh, iată sfânta anarhie! Ieşind din labirintul în care intrase, apa susţine nuferii de noapte. Am trecut printr-o membrană, am devenit un străin, un membru de onoare al ordinului deposedaţilor. Şi necredinţa mea era nonverbală: îmi lipseau oasele şi penele. Stă întinsă, acoperită de sonete, simţind cum creierul îşi revine, aprinzându-şi lumânarea în întuneric. Îi suntem îndatoraţi vulturelui şi suntem legaţi pe vecie de el, prin sângele vieţii noastre, care s-ar putea să fie mai puternic decât dragostea. Ceea ce a ars nu poate fi dezars. Dar poate că luna-i făcută din boia de ardei: priveşte acolo sus, nu vezi cumva un cangur zburător? O ruptură, din nou o ruptură în suprafaţa realului, strălucirea ei întunecată deschide ochii. Vrăjitoarea zboară pe sus, pe unde altundeva să zboare: pe jos, nu poate! Era posibil, oare, ca această nebunie vizionară care o înspăimânta cel mai mult la ea însăşi să se potrivească, totuşi, îndeaproape, cu noua ei lume? Ce organe le lipseau bărbaţilor de îi făceau să treacă prin viaţă ca nişte fiinţe respectuos necredincioase şi nonverbale? Rupturile de real care fac să se întrevadă altă realitate căreia i se rezistă ar însemna, oare, ceva apropiat de demenţă? Din pupilele sale începură să spiraleze lumi alternative, ca nişte tirbuşoane în culorile curcubeului. Dacă nu există un Dumnezeu, cine a lăsat acolo Sus robinetul să curgă? El nu este eu, ca să nu se mai tot spună eu sunt un altul. Eu nu sunt altul, eu sunt eu, cu mine şi fără mine. Sunt altul doar din greşeală. Visele înseşi, fără să ştie, îi lăsau să se sălăşluiască fiecare în celălalt, astfel încât să înveţe să conţină nădejde şi, poate, chiar desăvârşire. E ceea ce vrea de la morţi. Dulcea atingere a lumii.
Acesta este un conglomerat din Pământul de sub tălpile ei de Salman Rushdie, dar este un palimpsest vinovat: fiindcă am rescris pe ici, pe colo, câteva din frazele autorului, iar pe altele le-am răsucit pur şi simplu. Şi la fel de culpabil-delicios este faptul că am introdus, între frazele lui, fraze de ale mele. Mi-a plăcut să fac asta.
P.S.:
Într-una din zilele trecute am recitit Testamentul francez, mediatizatul roman al lui Andrei Makine. Din păcate, deşi este proustian şi frumos scris, nu poate face parte din a mea Biblioteca stranie. Este un roman diafan şi tulburător, scris cu fineţe, dar nu este ciudat, nici atipic; nu este deocheat în sens structural, ca să zic aşa. Îl recomand, însă, degustătorilor de scriitură delicată şi parfumată. Precum şi bibliofililor cu tendinţă, întrucât şi aici există lecţii programatice de lectură şi hermeneutici aplicate. Nici Pământul de sub tălpile ei, de altfel, nu va putea intra în Biblioteca stranie, deşi am făcut deja obsesie asumată pentru acest roman. Se pare că nu pot să scriu despre astfel de cărţi (cu o singură excepţie arhicunoscută), din pricină că le prea iubesc, iar pasiunea mea consumă excesiv conţinutul lor, mai exact îl mănâncă de-a binelea.
aprilie 27, 2008 la 4:57 am |
ca de obicei, de mult timp deja, imagine de Remedios Varo.
aprilie 27, 2008 la 5:15 am |
Ceea ce a ars nu poate fi dezars. nu credeam ca poate exista dezars. imi place foarte mult. tot incerc sa despart frazele intre ele, se iveste o stramtoare intr-adevar, dar pana la urma toate frazele reusesc sa treaca prin ea, asa ca incercarea mea se imagineaza singura, saraca
si voiam sa va mai zic ceva. mai am doua carti din listutza, si gata, pot sa zic ca le-am citit pe toate. din cele doua una e MsiM, o las la urma. si in sfarsit, ce voiam sa va spun: nici nu stiti cat de bucuroasa si fericita am fost pe masura ce citeam si ma fascinam ca mi-ati recomandat Memorialul manastirii. mi-a placut atat de tare, a devenit o carte de suflet pentru mine. va multumesc, serios, ca altfel cine stie cand as fi ajuns la ea. iar eu, trebuia acum, neaparat.
La graniÅ£a epidermei străjuiesc câinii nebuni? hm? mai bine nu mai incerc
aprilie 27, 2008 la 6:38 am |
nici eu nu am aflat despre „dezars” decit acum, de la rushdie, desi, mai degraba, as spune ca este vorba despre indeminarea teribilei traducatoare a acestui roman, antoaneta ralian.
cit despre strimtoarea dintre fraze, ea este si nu este…
listutza de carti magnifice e mult mai mare, jeniact va mai avea ce citi, promit.
astept, totusi, impresiile dupa M & M, cindva, desi poate nu ar fi indicat sa fortez mina cititoarei foxy, ca sa nu o fac sa dispere in caz ca M & M nu va avea efectul scontat.
cu incapatinare spun ca merita incercat dincolo de granita epidermei!
aprilie 27, 2008 la 12:23 pm |
Mi-ar placea sa stiu candva, cand va fi vreme, ce carti potriveste Mesmeea DeScriborilor, care sunt radical asceti cu cititul profesionist. Da, unii poeti nu vor scrie decat despre anumiti poeti. Este o coordonata speciala aceasta a bibliotecii stranii, de a percepe, in organismul scrisului, partea de frumusete senzoriala, partea forjata a lui.
aprilie 27, 2008 la 12:58 pm |
oh, am eu ac de cojoc si de pielea de-scriborilor! doar sa spuna cind au timp pentru citit, fie el si neprofesionist…
cartile reclamate de biblioteca stranie m-au invatat ca mai este necesara si pur si simplu lista cartilor care imi plac, fara fasoane si farfaslicuri!
apoi asa cum exista biblioteca stranie, la fel de bine ar putea exista una ne-stranie?
cum ar fi biblioteca ideala pentru de-scribor? sint dispusa sa imi plec urechea si nu doar atit.
aprilie 27, 2008 la 12:59 pm |
Ii suntem indatorati vulturelui – m-a atras in mod deosebit formula aceasta si ma tot gandesc ce semnificatie are. Vulturul (vulturele imi place mie mai mult) se poate asocia cu zborul spre inaltime. deci, omul tinde si el spre inaltimi si e indatorat celui care poate sa-i fie un model?Bine, voi citi toata cartea, sa imi dau seama de tot ce se intampla acolo.
aprilie 27, 2008 la 1:03 pm |
s-ar putea ca didi sa faca un amor fatal pentru cartea aceasta, asa presimt. dar vulturul nu e deloc important in carte, fiindca nu e o carte cu sau despre vulturi. e o carte despre pasiune.
aprilie 27, 2008 la 9:11 pm |
Imi dadeam seama ca nu are treaba cu vulturii in sine, ci cu simbolul respectiv, cu ideea de zbor si daca tot m-ati ajutat, ma gandesc la culmile pasiunii.Poate ca o sa gasesc si alte elemente importante, dar eu spuneam doar despre ce m-a atras pe moment. bun, saptamana asta fac rost de carte.
aprilie 28, 2008 la 12:25 am |
he, he, hop si eu pe aici sa anunt ca m-am apucat de carte, mai bine-zis astea 3 zile libere aproape ca le-am consumat intre paginile ei, mi-am umplut jumatate de agenda cu citate pe care le rontai si mai apoi le diger in liniste, din cand in cand, imi mai dau cate-o palma peste ganduri ca-si cam pierd sirurile, sunt luate cu asalt. si acum ma asteapta cuminte sinuciderea fecioarelor, dar trebuie o mica pauza, de reculegere.
aprilie 28, 2008 la 1:04 am |
stiam eu, dora, stiam ca asa se va intimpla, iar didi va pati la fel (este o carte care nu iti ia mintile, ci le taie marunt-marunt si apoi le reinvie). se pare ca destui altii au patit-o asijderea.
aprilie 28, 2008 la 4:37 am |
Biblioteca noastra… Nici nu stiu ce sa spun. Pe nepregatite, as zice ca sunt cateva carti ale unor spirite-prietene, pe care le si tinem separate, intr-un dulap secret, cu alte obiecte speciale. Cat priveste restul infinit al cartilor de pe lume, din el se aleg acelea care vin dintr-o traire speciala, de cautare si transformare de sine si de lume. Biblioteca ideala e una pe cercuri, ca in desenele lui William Blake sau Gellu Naum sau poemele lui W.B.Yeats sau Dante. Noi, pe acolo pe undeva, cred ca ne intalnim uneori cu acele spirite-prieteni. Dar vom apleca si noi urechea la cartile indicate de Mesmeea.
aprilie 28, 2008 la 5:20 am |
Din nou arta palimpsestului, de la Blandiana incoace, mereu incitanta, si cred ca e mai pe muchie de cutit a scrie printre viziunile altuia decat prin ale tale …Oricum, Hristos a inviat, Doamna Ruxandra, si asisderea Salman,Archimede,sau Gore Vidal toute proportion gardee!
aprilie 28, 2008 la 6:09 am |
de-scribor, abia astept sa iti fac o listutza de carti. as zice ca „spuma zilelor” de boris vian este cea dintii care ti s-ar potrivi (daca nu ai citit-o deja). si, in paranteza fie spus, imi place noul avatar.
dorudor – multumiri pentru urari, sint intr-o companie selecta. dar tot rushdie ramine my favourite acum-si-aici. pur si simplu am cazut la „pamintul de sub talpile ei” (de la vorba „a cadea la femeie”/ a cadea la vitziu!).
aprilie 28, 2008 la 11:42 am |
Multumesc. Aflu acum ca pe Kanal D e ceva ce se cheama ”1001 de nopti”, dar cred ca e doar o telenovela… Asta e… Da, cred ca era nevoie de alt chip.
aprilie 28, 2008 la 12:19 pm |
va sa zica asa, telenovela 1001 nopti? dar cum stam cu „spuma zilelor”, ai citit sau nu?
aprilie 28, 2008 la 2:51 pm |
Da, era o telenovela… ”Spuma zilelor” am citit acum cativa ani, dar pe atunci nici nu imi trecea vreun splendor prin cap, eram atent la alte lucruri. Asa ca am sa mai citesc. Si mai demult, atunci chiar nu era acazul, am citit, Sotron, mi s-a spus ca e cea mai buna carte. Ce am mai citit asa, special, in ultimii ani, a fost, printre altele, ”Sub vulcan”, apoi un american poet, David Antin. Si mai era, cred, B. Hrabal (daca asa il chema). Si cum mai aud la cineva cate ceva, ma uit sa vad ce e cu respectivii.
aprilie 29, 2008 la 12:39 am |
spuma zilelor, shotron si sub vulcan, un cocteil de zile mari! ar merita recitit si consumat intru „alcoolizare”, daca ar fi timp.