Entry for April 20, 2008

nights in black satin

în prima mea tinereţe am avut parte de poeţi blestemaţi şi iluminaţi

de bărbaţi ahtiaţi după sinele lor ca după o femeie fatală şi sinucigaşă

drept care adesea călătoream şi mă înfierbântam

după zgâlţâielile vieţii care mă zgândăreau în piele.

blestemaţii de odinioară erau bărbaţi trecuţi de treizeci de ani

alcoolici fumători chiar morfinomani

cu toate acestea nu miroseau urât

ci doar a altceva decât eram obişnuită

miroseau a moarte dorită şi parţial sfinţită

spre deosebire de poeţii de astăzi care miros

a trufie stătută ori chiar a rahat.

cititorule ai priceput deja

bărbaţii vizionari de odinioară erau pentru mine

nişte făpturi dostoievskiene care mă fascinau

creierul mi se desfăcea în petale de cuarţ

doar când îi auzeam vorbind despre poezie

ca despre o javră superbă şi trădătoare.

de dorit firesc aşa cum doreşte o femeie un bărbat

la asta nu mă pricepeam

eu îi iubeam doar pentru alienarea lor de jaguari

mi-erau un fel de taţi tineri

de care mă-nconjuram ca de nişte brăţări magice

iubeam ÅŸi femeile lor de plastiglas

frumoase urâte deştepte proaste

le iubeam fiindcă îi ajutau să mai trăiască un pic pe bărbaţii aceia

fiindcă-i spălau îi hrăneau îi pieptănau

şi chiar fiindcă deşi rar făceau dragoste cu ei

ca să-i mai îmblânzească şi să-i aducă la realitate

fiindcă le tăiau unghiile.

nu le iubeam atunci când le tăiau părul şi bărbile

şi asta fiindcă întotdeauna am fost vrăjită de părul bărbătesc.

părul lor era o plapumă stelară

în care îmi plăcea să mă-nvelesc la miezul nopţii

ca să-mi fie cald şi bine.

dar să mă întorc la călătoria spre Naiba.

aveam nouăsprezece ani când am pornit-o mai mulţi zurbagii

spre vestul imperiului

era un oraş se zvonea mai viu căruia nu-i căzuseră dinţii de tot

şi-odată ajunşi aici a început o rătăcire în noapte

de haimanale şi câini peregrini

nu eram singură ci cu încă doi de teapa mea tot poeţi şi ei

o fată pitică fără sâni care mai târziu

a ajuns în himalaya apoi s-a călugărit prin văgăuni

şi un lungan obsedat de zăpezile negre din munţii carpaţi

care mai apoi a ajuns beţivan de seamă

a vândut toate lucrurile din casă

ba chiar şi pe maică-sa a vândut-o pe o sticlă de vodcă.

amândoi aveau ceva rusesc şi tibetan în ei.

cât despre mine, să zicem că eram normala. suprema normală.

dar oare lucrurile chiar aÅŸa au stat?

deja în amurg oraşul se preschimba într-o zonă

cu sufletul tăiat şi mărunţit ca ceapa pentru tocăniţă

vreau să spun că o ceaţă de hrubă

şi o singurătate aţoasă prindeau contur şi intrau în pori

lihnite şi cu limba scoasă

amuşinând orice şi pe oricine s-ar fi lăsat vânat.

eu ştiam însă că nu mi-era frică ori că nu mi-era scârbă

trupul mi se preschimba într-o târâtoare sublimă

într-un strălucitor melc uriaş cu care alunecam

pe şinele de tramvai uneori împiedicându-mă

din pricina bocancilor cu ţinte şi a be
retei gavroche

pe care nu le dădeam niciodată jos din picioare ori de pe cap.

oraşul era în acele vremuri când s-a petrecut călătoria mea la Naiba

un tărâm doldora de recidivişti

care scriau chestii în transă provocată

iar eu mă lingeam pe buze din pricina aceasta

şi îmi spuneam iată nişte indivizi care simt nemaivăzut şi nemaiauzit

iată cum creierul lor a devenit foiţă de biblie.

două nopţi la rând am rătăcit prin odăile unor alcoolici

care recitau cu un satâr în mână poeme despre crimă şi pedeapsă

sau care ascultau muzici bolborosind mantre

două nopţi am băut absint preparat clandestin şi coniac de casă

două nopţi am ingerat poezie până maţele mi-au pleznit de cuvinte noi

două zile şi nopţi nu m-am spălat ci am vrut să rămân

în pielea de vagaboandă cu gura lipicioasă de poftă sonoră

cu unghiile bine de tot înfipte în carne

ca să simt nemaivăzut şi nemaiauzit

precum bărbaţii dostoievskieni din acel oraş.

era între ei unul cu arsură în inimă

o dihanie cu putere lăuntrică de grizzli

ar fi putut să fie oricând un raskolnikov

ar fi putut oricând să aibă trupul şi sufletul prinse într-o carte celebră

al cărui nerv siberian el însuşi să fie.

nu îmi aduc aminte dacă am mâncat sau am vorbit în zilele acelea

am în nări doar un miros oarecare de icre sintetice

şi văd totul în mov de parcă aş fi un stânjenel bolnav.

peste ani noul raskolnikov a murit

a avut loc şi o revoluţie cu destui morţi în imperiu

iar poeţii de odinioară care recitau crime şi pedepse cu un satâr în mână

au prins cheag în altă parte ori au îmbătrânit definitiv.

au mai rămas aici doar şinele de tramvai

ca nişte schiuri fluorescente pe care încă mai călătoresc la Naiba

călare pe strălucitorul melc uriaş.

în craniul meu psihedelic pluteşte demenţa oraşului anno domini zero.