Entry for November 19, 2007

(Mircea Cărtărescu la dezbaterea Phantasma din februarie 2005)

Fractali ÅŸi gnosticism

După ce voi termina Orbitor, voi avea sentimentul că mi-am plătit biletul în această călătorie, în această lume, declara Mircea Cărtărescu în 2005, în cadrul unei dezbateri organizate la Cluj de Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului. La aceeaşi dezbatere Phantasma, Cărtărescu şi-a prezentat pe îndelete şi în volute concepţia de creator, cu aplicaţie mai ales pe Orbitor. Nu în zadar una din afirmaţiile sale a fost aceea că îşi concepe scriitura, cărţile, nu ca un arhitect, ci ca o termită (arta sa fiind una termitieră). Într-adevăr, trilogiei Orbitor i se poate aplica metoda de construcţie a termitei (faraonice), care e un arhitect instinctual, nativ, şi nu un arhitect livresc, intelectual. Pentru a înţelege Orbitor, Mircea Cărtărescu însuşi le-a livrat participanţilor la dezbaterea Phantasma instrumentele de analiză, disecţie şi deconstrucţie, pe care le voi prezenta şi eu în cele ce urmează, folosindu-mă chiar de explicaţiile autorului.

Prima idee care stă la baza contructului literar al lui Cărtărescu în trilogia Orbitor (dar şi în alte texte ale sale) este aceea a păpuşii ruseşti: lumile nu sunt una singură sau mai multe, dar independente între ele, ci se nasc una din alta, într-un elan germinativ infinit, dilatabil continuu, de aici fascinaţia pentru vârtej, trombă, pentru spaţiile şi gesturile concentrice, ritualice. O sămânţă vie aruncată în cosmos rodeşte nu doar un produs oarecare sau unul multicefalic, ci marsupii de alte lumi autogenerându-se spectaculos. Lumile curg sau cad, de aceea, în cascadă, iată o altă metaforă preferată a lui Cărtărescu, pe care autorul o şi defineşte prin intermediul holonului şi a holarhiei. Ideea (şi obsesia) de Tot depinde de această concepţie holarhică, specifică, afirmă Cărtărescu, sistemului gnostic de gândire. Cercurile concentrice ale lumilor nu se desfăşoară însă oricum, ci au o formă geometrică, iar aceasta este spirala, ca o scară dinspre infern spre cer sau invers. Dar concepţia gnostică l-a influenţat pe Mircea Cărtărescu şi la nivel conţinutistic, autorul fiind fascinat, creator vorbind, de existenţa celor doi demiurgi, unul bun, altul rău, ale căror creaţiuni sunt şi ele pe măsură: în Orbitor, este vorba de cei doi fraţi gemeni, Mircea şi Victor, alcătuind Sinele, dar un Centru rupt, schizoid, fracturat canonic în bine (spirit) şi rău (materie), până când (com)uniunea să aibă loc în finalul trilogiei. Gnosticismul asumat ca sens al romanului mai este legat de ceva: de ideea străiniei omului pe pământ, dar această înstrăinare nu are nimic de-a face cu existenţialismul.

Uneltele de creaţie ale lui Cărtărescu nu s-au sfârşit, însă. Importantă este şi metafora asimptotică, legată de geometria spiralei, deja amintită aici: spirala care, asemenea dansului unui derviş rotitor, înfoaie lumile, le face să dănţuiască, să se dezvolte, să crească progresiv. Desigur, spirala asimptotică are o soră bună în imaginea şi metafora păpuşii ruseşti, a păpuşii în păpuşi. Dar teoria care l-a influenţat cel mai mult pe Cărtărescu, autorul însuşi asumându-şi influenţa cu pricina ca pe o marcă specifică, este teoria fractalilor: de aceea, la dezbaterea Phantasma, autorul a declarat că Orbitor este un roman fractalic. Ce înseamnă roman fractalic, fără ca acest termen să inhibe înţelegerea trilogiei cărtăresciene sau să presupună neapărat cunoştinţe matematice avansate şi pretenţioase, care complexează? Fractalii sunt nişte instrumente textuale ajutătoare care repetă imaginile-cheie, detaliind continuu şi închegând cu minuţiozitate (ca într-o dantelărie vie, jungloidă) un puzzle sau mozaic ce devine detaliu pentru altceva şi tot aşa, la infinit. Fractalul este detaliul care devine centru şi naşte alte detalii (margini, franjuri) care devin centri. Iar, la nivel fractalic lăuntric, Orbitor redă detaliul ori detaliile generate la infinit ale minţii autorului său. Probabil că ar putea fi o metaforă la fel de adecvată pentru ideea de demiurgie asumată prin nuanţe, nu ca tot cosmic unitar de la început; detaliile care devin centri şi produc alte detalii sunt necesare pentu a închega o imagine dragă lui Cărtărescu, aceea a hărţilor craniene, prin care Lumea poate fi controlată sau poate controla ea însăşi celelalte Lumi derivate din ea. Călătoriile cerebrale sunt des întâlnite în Orbitor, fie ca iniţieri în constructul cosmic al Lumii, fie ca metafore pentru chiar ideea de Creaţie şi de Carte (o oarecare obsesie borgesiană a impregnat dintotdeauna această temă dezvoltată contrapunctic de autor). Chiar numele trilogiei este legat de aşa ceva: are funcţia unei mantre care, repetată ritualic, produce iluminarea, Nirvana, intrarea în Lume şi în Carte. Obsesia demiurgiei este, la rându-i, intim relaţionată de această mantră: cartea se scrie, tocmai este scrisă sau va fi scrisă cândva de un autor-matrice, dar va fi scrisă direct prin intermediul hărţii sale craniene care este Lumea.

Volumul ultim din Orbitor, Aripa dreaptă, păstrează la nivel structural cele trei straturi narative (precum foiţele de ceapă) din celelalte două volume: stratul numinos, epic-pitoresc al copilăriei (cu tot fabulosul său incendiar, mărunţit în manieră proustiană), apoi stratul realist (cu inserturi masive, în volumul al treilea, mult mai ample decât în celelalte două volume, despre istoria comunismului românesc şi, parţial, a postomunismului românesc, drapat în simboluri şi figuri ale autorităţilor) şi stratul mistic-cosmic (sau cosmogonic, mai degrabă), pe care autorul a mizat cu predilecţie făţişă, în acest caz el propunând o mistică interreligioasă, ca să zic aşa, gnostico-hindusă.

Gnostic, fractalic, holarhic, asimptotic, spiralat, termitier, toate aceste calificative aplicate romanului Orbitor sunt valabile, pentru că autorul însuşi şi le-a asumat creator vorbind. Că este vorba despre un roman postmodern, cu structură şi de ambiţie, să spunem, pynchoni
ană (Thomas Pynchon fiind unul din autorii favoriţi ai lui Cărtărescu), contează mai puţin.