în sac (doar ochii și o jumătate de nas se mai zăresc)

Nu m-am jucat niciodată cu un sac uriaș de hârtie, la noi nu erau saci din aceștia, pungile erau doar pentru bomboane ori pentru biscuiți, iar cartoanele doar pentru prăjituri și porțelanuri, sticlă ori articole de vestimentație și pantofi. Dar am avut reveria că am sărit cu sacul de hârtie, la întrecere cu tot felul de jivine mai mici decât mine, de obicei, prin pădurea Hoia sau pe Calea Turcului, unde locuiam cu părinții mei. Cred că, totuși, existau odinioară și la noi astfel de saci, dar erau mereu umpluți cu praf pentru făcut ciment și zăceau în dosul curților ori prin garaje ori erau sprijiniți de zidul alimentărilor. Mai târziu, la maturitate, sacul de hârtie a ajuns să fie o metaforă potrivită pentru jocul de-a v-ați ascunselea, când aveam nevoie să mă retrag o vreme din lume, să dispar lăsând doar urme oarecari, mai degrabă pseudopode, saci relaționali de medie rezistență, dincolo de cotidian, slujbe, corvezi and Co. Sacii aceștia de hărtie au devenit mai apoi un fel de epistole nescrise, păstrate ca scrisori prin chiar forma lor. O bizarerie lăuntrică, greu de definit, ca toate bizareriile. De fapt, erau niște saci tocmai potriviți de păstrat obiectele mici ale copilăriei, atârnând tot mai greu până când unul sau altul din saci s-ar fi spart oricum. Ce s-ar fi întâmplat mai departe e o altă poveste.