epistolă dintr-o Turcie tarkovskiană

Iată că scriu ceva pentru a treia oară despre filmul Winter Sleep (Somn de iarnă) regizat de Nuri Bilge Ceylan. Lucrul acesta se întâmplă întrucât e vorba de un film cu latențe psihopompe, dar nu pentru viața de apoi, ci pentru aceea de aici. Senzația mea a fost constantă, pe măsură ce revedeam filmul, că Andrei Tarkovski, nostalghicul, a gestat o epigonie fățișă, o tapiserie de simțăminte și solitudini filtrate prin ceva drag lui – derularea în împietrire (sau paralizie). Zgomotul casnic din fundalul Somnului de iarnă, apoi calul cvasi-psihopomp și câinii zăriți ca niște stampe aplicate peste peisajul Capadocciei, casele ca niște tumuli rătăciți, zăpada bruegheliană – toate acestea erau ca niște semințe sălbatice îngropate de rusul Tarkovski și preluate ca mlădițe de turcul Ceylan. Camerele pline de obiecte și cărți, odăile-aleph (încăperi cu sens de Lume și Univers) funcționează ca niște cineme semnalând și indicând marcaje.. Oamenii singuri locuiesc simili-uterin în ele, fie ca să se îngroape deplin departe de zgomote și furii, fie ca să benchetuiască orgiastic (în sens vechi, ritualic) pentru o comuniune efemeră, dar parțial tămăduitoare. Nu există în filmul acesta ruso-turcesc nicio nădejde legată de resurecție: iarna este singurul anotimp al lumii care își ajunge sieși, construind din solitudine o fortăreață și din incomunicabilitate – cea mai reală formă de comunicare forțată în vremuri în care Dumnezeu se zărește estompat chiar și în icoane.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: