ceața

Seara, când ies pe balcon sau când stau lipită cu nasul de geam și mă uit uneori ceasuri în șir la felul în care noaptea se instalează cu trena ei de oaspeți, ceața clujevită este întotdeauna albăstruie, cu pigmenți negri pe ici, pe colo. Și este consistentă. Dimineața, ceața are însă o altă irizație: jumătate din ea este rozalie, jumătate este verzuie. Iar eu întotdeauna mă îndrept către ceața verzuie: aici se găsesc uneori ascunse tot felul de arătări – contururi confuze și alunecoase, evaporări himerice, adieri de nu se știe unde. Nu am încercat niciodată să vorbesc cu arătările respective, întrucât am știut dintotdeauna că ele sunt mute, iar limba mea era și ea tăcută. Cei care au vorbit mereu au fost, însă, ochii. Arătările despre care mărturisesc acum nu aveau ochi, nas ori gură, chipul lor era topit și lichefiat, specific unor făpturi din ceață. Niciodată nu am ales calea ceței rozalii, întotdeauna doar pe și prin aceea verzuie am călătorit. Cât despre ceața de seară, aceasta este frumoasă și stelară, dar parcă nu conține nimic altceva decât propria ei substanță care îi este de ajuns. Poate de aceea nu am încercat să o scormonesc niciodată, ci doar am admirat-o de la distanță, fără să pătrund în ea și fără să o ating sau să o las să mă atingă.