safari şi corabia

Amintirile foarte intense îşi au felul lor de a durea şi de a ferici în acelaşi timp: unele sunt ca o expediţie de safari (adică sunt exotice şi îşi continuă sensul de aventură chiar la multă vreme de la epuizarea faptelor), altele sunt ca o corabie care își dezleagă parâmele, ca să alunece pe ape, la nesfârșit. De obicei, când îmi amintesc ceva care a fost atingător pentru mine, îmi ating sprâncenele de parcă aș măsura după lungimea sau scurtimea sprâncenelor timpul scurs de la faptele de odinioară la amintirile mele de acum. Intensitatea este cea care face să nu rămân netulburată, ci să ies în întâmpinarea amintirilor mele, poate chiar să le leg cu o eșarfă la gât și să nu le mai dau drumul niciodată. De obicei, nu păstrez amintirile în buzunare simbolice, ci lipite de piele, cumva, ca niște canguri minusculi ale căror marsupii ar putea fi înmulțite exclusiv prin procedeul chimic al creierului și, mai ales, al sufletului și al inimii. O departajare a celor trei instanțe nu este facilă, ci mai degrabă riscantă. Fiindcă, după cum bine știm cu toții, creier, suflet, inimă nu sunt totuna, ci fiecare își are ramificațiile și veșmintele și ceasornicul și epiderma și gura care le sunt proprii lor și numai lor, nimănui altcuiva. Cred că aici, la sfârșit, nu este prea limpede ce am vrut să spun, dar așa să rămână. Dacă aș putea, aș fi cusătoreasa lor. A celor trei, vreau să spun.