Entry for July 25, 2008

Cartea istanbuleză

biblioteca stranie – 19



Binevenite traducerile în limba română din scriitorul turc Orhan Pamuk (Editura Curtea Veche a iniţiat o competentă campanie de promovare a scriitorului, pe măsura celei dedicate lui Salman Rushdie, la Polirom), dintre care semnalez mai cu seamă Cartea neagră (traducere de Luminţa Munteanu). Este vorba despre un roman înrudit cu Rayuela (Şotron) de Julio Cortázar, dar şi cu romanele lui Salman Rushdie; spre finalul cărţii va erupe o altă temă renuanţată, aceea a căutării de sine, în sens peergyntian (sună ciudat, însă astfel stau lucrurile).

Povestea porneşte de la un fapt intim traumatic: Galip este părăsit, fără nicio explicaţie, de către soţia şi verişoara sa Rüya, drept care întreaga carte devine o căutare prin Istanbul a femeii pierdute. Dar căutarea ei este, în acelaşi timp, şi căutarea propriului trecut al personajului: străzi, oameni, meserii, amintiri, senzaţii. Exact aşa o căuta, prin Paris, Horacio Oliveira pe Maga (în Şotron), amuşinând oraşul. Orhan Pamuk este un Rushdie turc (aşa cum Rushdie este o Şeherezadă – şi iată cum am ajuns să descuamăm textele prin clişee!), fiindcă are har narativ şi frază învăluitoare. Ca şi Bombay-ul lui Rushdie, Istanbulul este un oraş cu foi şi straturi, iar meşteşugul lui Pamuk este acela de a-l revela în dantelăria sa urbană, temporală, spaţială: ca oraş al memoriei, al tradiţiei, dar şi al Occidentului, nu în ultimul rând al Balcanilor eminamente epici. Istanbulul este o grădină în care există şi prospeţime, şi flori ofilite, şi fântâni secate, şi izvoare, şi praf, şi mirosuri de placintă, şi aromă intensă de femei. Este un oraş al forfotei, dar şi o metropolă pustie (cel puţin meditativii, melancolicii şi solitarii îl percep astfel). Pe de o parte există un Istanbul vizibil, aromat, cu falduri; pe de altă parte există un oraş subteran, populat, de pildă, cu sutele de manechine ale unui meşter de odinioară.

Cartea neagră este un roman atipic de dragoste: întrucât nu despre dragostea senzuală este vorba, ci despre cealaltă, întotdeauna mult mai neliniştitoare. Galip îşi caută femeia şi perechea care l-a părăsit şi, căutând-o, descoperă şi inventează multe alte poveşti. Iar naratorul Pamuk irumpe subtil în text, indicând, uneori, că această căutare tocmai se scrie sub ochii noştri, dat fiind că, şi unii, şi alţii, noi, cititorii, putem fi atât căutaţii, cât şi căutătorii. Romanul are o rarefiere abilă, care prinde bine şi menţine proaspătă lectura. Principalul său atu este acela că descrie stări: melancolie, singurătate, alienare, incompatibilitate cu lumea etc. Stări şi senzaţii şi simţăminte care coagulează într-un amplu poem narativ aerisit intenţionat, astfel încât nici să nu gâfâi după lectură, dar nici să nu te plictiseşti. Există un parfum trist pe care îl emană această carte care mi-a adus aminte de două filme înrudite, deşi regizate la patruzeci de ani diferenţă între ele, agrementate cu o doză delicată de proustianism – Anul trecut la Marienbad (regia Alain Resnais) şi superbisimul film Reconstrucţie (regia Christoffer Boe). De altfel, povestea lui Proust şi a Albertinei este relatată ea însăşi în roman, ca fiind atât istoria lui Proust (din celebrul său roman), cât şi povestea vieţii unui bătrân gazetar istanbulez, narată de către Galip, într-un bar cu povestitori.

Spre plăcerea cititorilor erudiţi, Cartea neagră conţine fragmente ample despre filozofii, poeţii şi teologii arabi de anvergură, din Evul Mediu, care au influenţat viaţa culturală a Imperiului otoman şi ulterior a Turciei.

Partea finală a romanului dezbate chestiunea identităţii, prelucrând nuanţat şi spectaculos acel je est un autre rimbaudian, dar şi morala de sine a lui Peer Gynt, marcat picaresc de o singură obsesie: să fie el însuşi, în pofida a orice şi a tuturor. Galip se preface a fi verişorul său Celāl (fratele vitreg al Rüyei, bănuit a o fi adăpostit, fie chiar şi incestuos, pe fugară) şi face tot posibilul să devină Celāl (în cele din urmă îi va prelua personalitatea -mai ales că Celāl va fi ucis-, scriind chiar Cartea neagră). Dar povestea dublului Galip-Celāl este dezvoltată şi în istoria simbolică a Padişahului care se caută pe el însuşi, renunţând la tot (bibliotecă, dragoste, cultură, amintiri). Tâlcul este strecurat, succint, la un moment dat: „singura cale de a fi tu însuţi este să fii altcineva sau să te pierzi în poveştile altcuiva”.

Opţiunea mea pentru un citat (a fost dificil de ales, citatele din Pamuk sunt suculente) este următoarea: „Oare de ce ne stârneşte neliniştea un bărbat înlăcrimat? Putem vedea într-o femeie care plânge un aspect neobişnuit, însă sensibil şi trist al vieţii noastre cotidiene, aşa încât ne lăsăm impregnaţi de el, cu sinceritate şi dragoste. Un bărbat care plânge ne umple însă inima de un sentiment de neputinţă. Într-un asemenea bărbat, ajuns, parcă, la capătul pământului sau a tot ceea ce se vădeşte omeneşte posibil, aşa cum se întâmplă la moartea unei fiinţe dragi, sau, cine ştie, în universul în care trăieşte el, există o latură care nu se armonizează cu propriul nostru univers – o latură stânjenitoare, ba chiar terifiantă. Cu toţii cunoaştem uluirea şi teroarea de care suntem cuprinşi când întâlnim, pe harta pe care o numim <> şi pe care suntem încredinţaţi că o cunoaştem, un tărâm pe de-a-ntregul necunoscut.” Dixit.

9 răspunsuri to “Entry for July 25, 2008”

  1. Mesmeea Says:

    o penultima imagine de remedios varo. mai am o singura imagine si apoi trec la o magistra a postsuprarealismului, leonor carrington.

  2. DeScribor Says:

    E adevarat ca taramurile acestea necunoscute de pe chipul omenesc si dinauntrul lui sunt foarte greu de primit. Astept sa vedem potrivirile postsuprarealiste.

  3. Mesmeea Says:

    de primit sint greu, dar si mai greu sint de oferit si inventat. norocul postsuprarealistilor este ca au avut de la cine invata pe indelete.
    in alta ordine de idei, ar fi fost captivant ca orhan pamuk sa fi scris si o carte alba. sidefie, mai exact.

  4. Blanche Fleur Says:

    Cautarea barbatului apare in Viata cea noua, alaturi de motivul cartii. Dragostea aceea pura apare in „Ma numesc Rosu”. Mi-e drag Pamuk si i-am multumit unui amic online din Pakistan, un baiat foarte citit, care m-a tot batut la cap sa citesc cartile lui Pamuk. I-am promis ca le voi citi, doua le-am citit si acum imi plac aceste carti foarte mult.O sa iau sa citesc si „Cartea neagra”.Am vazut citatele si as vrea sa pun un citat pe blog la mine, daca sunteti de acord, desigur.

  5. Artemis Says:

    Barbati inlacrimati am vazut numai in filme. De ceeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee?

  6. Blanche Fleur Says:

    Nu, eu am vazut si in realitate, chiar oamni dragi inlacrimati, sa stii

  7. Blanche Fleur Says:

    *oameni

  8. Artemis Says:

    Asa e firesc, didi. Si bine spuneti: oameni. Ca barbatii nostri par a fi niste supraoameni cand nu-si arata lacrimile. Si le este a naibii de greu, de asta sunt convinsa.

  9. Mesmeea Says:

    vad ca e rost de oarecare pamukizare! prea bine.
    pot fi preluate citate, desigur, ca doar nu imi apartin decit foarte rar. de obicei le invirtesc si sucesc cum vreau eu, dar tot de obicei (cu oarecari exceptii) ele au matricea unui autor redutabil.

    cit despre barbatii inlacrimati!? raspunsul nu poate fi decit ambiguu. cum spune pamuk.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: