Submarinul iertat și Sfântul Andrei

Cel mai Andrei prieten Andrei al meu e Andrei Codrescu. Așa că de Sfântul Andrei o să spun că, acum 10 ani, l-am îmbiat să scrie un microroman despre toți sfinții care îi poartă numele și mai ales despre Andrei Nebunu. Nu știu dacă prietenul meu ex-beatnic va și scrie vreodată o astfel de proză, dar știu că am discutat cu el, câte-n lună și-n stele în epistolarul pe care l-am avut pe când scriam laolaltă Submarinul iertat. Iată acum, în ediția a doua, apărută la Editura Charmides, începutul epistolarului nostru vechi de un deceniu (redau aici doar primele 5 pagini din cele 150 de pagini ale epistolarului selectat în ediția a doua).

Dragă Ovidiu din Baton Rouge
(dragă Andrei Codrescu),

mi-au plăcut foarte mult poemele românești, drept care
am și făcut un potpuriu din ele și ți-am dăruit puhoi
de scoici (cu care nu știu ce ai făcut, bănuiesc că
le-ai aruncat sau pierdut, helas).

în curînd am de gînd să citesc și „Wakefield”.

după ce termin lectura, ai fi dispus să facem un
dialog scris despre cele 2 cărți (Instrumentul negru &
Wakefield) pentru revista „Steaua” din Cluj (unde ai
și debutat) unde sînt redactor (pe lîngă slujba mea
principală la departamentul de literatură universală
și comparată de la facultatea de litere)?

m-aș bucura să avem acest dialog, dacă ai timp și
poftă. mă interesează un răspuns în principiu,
întrucît va mai trece ceva timp pînă voi și formula
întrebările.
deci?

cu bune gînduri poheticești și clujevite,
Ruxandra Cesereanu

 

Dragă Ruxandra: Să vezi ce farrago: am luat scoicile și am deschis punga grăbit că aveam o întîlnire în 15 secunde — am dat de poezia mea frumos transcrisă cu mîna de tine și m-am încălzit deodată din inimă pînă-n degete. Ce cadou frumos și ce omagiu! Ți l-aș face și ție dar scrisul meu arată ca stenogramele unui doctor-spion. M-am dus la întîlnire și am fost iluminat de un zîmbețel secret cînd tot la poezie și scoici mă gîndeam. Bon. A venit dimineața și a trebuit să plecăm imediat: am pus punga în geamantan și basta. În New Orleans cînd am deschis valiza m-a asaltat un miros de pește și mare, o surpriză nu numai pentru că este complet interzis să aduci peste graniță „seeds, fruit, sea-food, any organic materials,” dar pentru că mi s-a părut că am tras Marea Neagră după mine și că reușise să vină pînă la Mississippi și Golful Mexic. Așa că m-ai dărîmat în trei mișcări precise: mi-ai dăruit scrisul de mîna ta, m-ai ridicat la rangul de infractor, și ai trimis Marea Neagră peste Ocean. Săru-mîna și te pup și pe obraji. Am spălat scoicile și o să le duc prin locurile unde țin altare, în primul rînd în munți unde-i izvor.

Cît despre dialog, da, absolument. Și dacă-mi dai adresa o să-ți trimit și alte cărți, deși n-aș vrea să complichez prea mult arcul acestui dialog despre alpha și (nu chiar, sper) omega,

Cucerit, Andrei

 

[…]

 

Dragă Andrei,

tiens, tiens, va să zică chiar ai luat scoicile cu
tine, la asta chiar că nu mă așteptam! cît despre
poemul transcris, nu este poemul tau, ci un poem al
meu, dar făcut din versurile tale din diferite poeme
din „instrumentul negru” (dar așa de bine îți știi
poezia scrisă în românește că nici măcar nu ți-ai
recunoscut versurile disparate din diferite alte
poeme, halal auctore, deși ar trebui să spun
bogdaproste, măcar nu ești narcisiac întru totul!).

în seara banchetului am vrut să îmi iau rămas bun (că
tot segregați am stat unii de alții, voi, străinii cum
ar veni, la Mangalia, noi, băștinașii, la Neptun), dar
erai atît de înconjurat de camarila scriitoricească și
scribească încît nu s-a putut nicicum măcar să spun un
clasic noapte bună (deși am aflat că numai noapte nu a
fost, ci zaiafet în toata legea, Vasile Ernu mi-a
povestit a doua zi că ați stat în grup la povești pînă
dimineața).

Deci așa cu scoicile, la altarele din munți duse vor
fi, voila, iată cum se împletesc elementele opuse.

firește că putem, mai exact că pot, folosi poemele
ameri-române ca niște textulețe adiacente dialogului
nostru.

după ce am citit „instrumentul negru”, care m-a întors
pe dos, atît de puternic este, m-am tot gîndit că dacă
ai fi rămas în Romania ai mai fi putut publica în
stilul acestea încă vreo 2-3 volume, nu mai mult, din
1971 după ce a început restalinizarea la noi, poemele
tale ar fi fost considerate cu adevărat periculoase, ca
niște grenade. au o asemenea tărie încît produc
explozie pe metru pătrat.

așa că e bine că ai plecat în Amerika, atîta doar că a
trebuit, helas, să îți schimbi stilul poetic,
vrînd-nevrînd, datorită experienței flowerpower și
beat. sper să nu mi-o iei în nume de  rău, dar eu cred
că poemele tale americănești nu mai au tăria poemelor
din „Instrumentul negru” care pur și simplu au ceva
sfredelitor și copleșitor în ele, atît sînt de
puternice. te lovesc în moalele capului și în inimă
deodată. și în corp.

bon. mă pregătesc în săptămîna ce vine pentru dialogul
nostru. mai trebuie să citesc „Wakefield”, plus alte
interviuri de-ale tale, ca să văd cam ce fel de
întrebări ți s-au pus pînă acum, să nu le repet.
pactul cu diavolul e o chestiune care mă interesează
și pe mine, a propos de „Wakefield”.

warmest,
R

 

Dragă Ruxandra: Poate că ai dreptate, dar nu mi-am schimbat „stilul” peste noapte. Prima mea carte de poezii în engleză, „license to carry a gun” și vreo cinci după aveau aceeași intensitate poetică și speriau fetele la „readings” ca și mine că eram extrem de miop. Cît despre viața mea paralelă în România, îmi place cum o descrii — cam așa o vedeam și eu. Aș dori mult să citești „Miracol și Catastrofă,” cartea-interviu cu Robert Lazu — am scris-o în limba română și am terminat-o cîteva săptămîni înainte de Katrina. Cîteva din aceste cestiuni gravișoare sînt abordate cu entuziasm acolo. Deja m-ai pus pe gînduri și nu am încă luxul gîndurilor de genul ăsta — am deadlinuri și studenții așteaptă să vadă dacă le-am citit romanul colaborativ, „the katrina decameron” pe care l-am solicitat ca să scap de școală. Îmi pare rău și mie că n-am stat de vorbă și nu ne-am spus la revedere comme il faut or comme il ne faut pas, dar îmi revin momente de comunicare cu tine din cele mai alese. Adresa mi-o dai? Andrei

 

Precizare:

Epistolarul dintre cei doi autori s-a desfășurat între septembrie 2006 și octombrie 2007, adică între scrierea cărții „Submarinul iertat” și publicarea ei (plus lansarea cărții în diferite orașe: București, Sibiu, Cluj, Frankfurt). Primul mesaj datează din 29 septembrie 2006. Partea cea mai intensă, creator vorbind, s-a desfășurat în luna octombrie 2006, când a avut loc, prin mail, scrierea efectivă a cărții și când autorii au schimbat, uneori, mai multe mesaje pe zi, mai scurte ori mai lungi. Evident, cei doi scriitori care au corespondat și care au scris pe mail „Submarinul iertat” nu s-au gândit, acum 10 ani, și la publicarea corespondenței lor. De aici exagerările, hiperbolele, freneziile și uneori chiar patetismele discuțiilor din epistolar, care își aveau viața lor în funcție de reacțiile, exaltările umane și literare ori de polemicile efemere dintre cei doi autori. Am eliminat foarte puțin din acest epistolar. Am păstrat așa cum era epistolarul (cu toată aluviunea sa de subiecte și emoții, inclusiv confesiuni personale, cu sau fără legătură cu scrierea „Submarinului iertat”) care ni s-a părut util de publicat la această ediție a doua a cărții tocmai pentru viața metaliterară intensă ce mărturisește despre cum a fost conceput și scris un amplu poem la două mâini. Acolo unde am eliminat pasaje (epistolarul este uriaș, are mai multe sute de pagini, așa încât am păstrat doar cele 150 de pagini de corespondență de-a lungul unui an de zile), am indicat acest fapt prin formula […]. Nu am corectat anumite americanisme din mesajele lui Andrei Codrescu, întrucât acestea își au farmecul lor. Diversitatea și polimorfismul epistolarului sunt datorate și paralelismului pitoresc, precum și diferențelor între viața de la Cluj (și din câteva călătorii) a autoarei clujene și viața americană multiplă și cromatizată a lui Andrei Codrescu.